maria-popart

In casa noua

2011-05-15T02:41:00.000-07:00

M-am mutat in casa noua! De acum inainte ma puteti gasi pe:

http://mariapopart.wordpress.com/.

Va astept cu mare drag sa-mi treceti pragul atelierului meu de arta si pe wordpress, mai ales ca am preluat toate articolele de aici. Mai am o rugaminte la cei care ma au in lista de blogroll: sa modificati adresa url din http://maria-popart.blogspot.com/ in http://mariapopart.wordpress.com/. Va imbratisez si va astept in casa mea cea noua!

Povestea unei carti

2011-05-12T03:49:00.000-07:00

“Cine are carte, are parte” spune un proverb vechi, din batrani. Vorbe de demult care, usor-usor, se pierd in negura timpului. Din fericire, mai exista cate-un suflet mare ce sterge praful uitarii de pe zicalele strabunilor nostri si le oranduieste frumos in carti. Acestea raman marturie peste timp...

Am avut onoarea, prin intermediul Doinei Popescu, cunoscuta scriitoare de proza “afurisita” de la Braila, sa particip si eu la aparitia unei astfel de lucrari. Intitulata simplu “Proverbe”, cartea profesorului Gabriel Chirtan de la Turnu Magurele cuprinde vorbe adunate din intelepciunea stramosilor, asezate in ordine alfabetica, dupa cum spune chiar autorul.

Contributia mea la acesta carte se regaseste pe coperta, acolo unde sade mandru un desen realizat in creion si creioane colorate, pe care l-am realizat special pentru acest volum. Inspirat dintr-o carte postala veche din colectia domnului inimii mele, desenul este reprezentativ pentru “bogatul tezaur de gandire, simtire si intelepciune al poporului roman”.

"Proverbe"- cartea profesorului Cirtan,

grafica semnata Maria Marcu Pop Art

"Tarani la poarta" - lucrarea originala

realizata in creion si creioane colorate

dimensiune 21 x 30 cm

Linistea ca zgomot de fond

2011-04-30T12:08:00.000-07:00

“Cand nu iti gasesti linistea in tine insuti, zadarnic o cauti in alta parte” – Francois de La Rochefoucauld

Mi-as dori sa stau intinsa si sa ma uit printre ramuri la cerul albastru. Sa simt racoarea umeda a padurii in spate, iar in nari aerul tare si curat. Sa ascult linistea...

In locul masinilor care trec necontenit pe sosea, mi-as dori sa privesc cum isi croieste drum printre pietre apa rece si limpede a unui parau de munte. In locul copiilor care fac o galagie teribila in fata blocului, mi-ar placea sa ascult cantecul pasarelelor si fosnetul frunzelor. In loc sa iau telecomanda si sa incerc sa gasesc ceva interesant la televizor, as vrea sa privesc jocul hipnotizant al unui foc de tabara.

De aici, din oras, linistea a fugit de mult. S-a ascuns, ca un animal haituit, cat mai departe de noi. Acum ea trebuie cautata mai mult, in adancuri de padure sau pe creasta golasa a muntelui.

Mi-as dori sa ascult, din nou, linistea. Sa pasesc usor si sa vorbesc in soapta, ca nu cumva s-o tulbur cu prezenta mea. Sa ma las invaluita si sa devin una cu natura. Sa uit, pentru cateva clipe, de zumzetul continuu al orasului.

Abia acum, spre final, mi-am dat seama ca e destul de greu sa scriu despre liniste in timp ce undeva, in fundal, se aud masinile pe strada, copiii care tipa afara si stirile de la ora 7...

"Listen to the silence" - pictura in acuarele tempera

dimensiune 32 x 41 cm

Lectia de pictura – Pop Art

2011-04-23T12:18:00.001-07:00

La inceputul anilor ‘60, aparea curentul Pop Art - arta publicului larg. Reprezentantii lui au incercat sa inlocuiasca arta abstracta cu un nou tip de realism, folosind in compozitiile lor obiecte din viata cotidiana, reproduceri din reviste, ilustrate, fotografii, ridicand la nivel de conceptie artistica combinatiile unite intamplator.

Avandu-si inceputurile in Marea Britanie si atingand apogeul in America, spre sfarsitul deceniului 7, miscarea Pop Art preia imaginile din celelalte forme de arta populara: publicitate, benzi desenate, arta urbana, cinema. Miscare ironic-contestatara, Pop Art-ul si-a pastrat conotatia protestatara in multe alte domenii, nu numai in arta.

Cea mai notabila personalitate Pop Art a fost Andy Warhol. El initiaza seria “Sticlele de Coca-Cola” si “Cutiile de conserve”, reprezentari ale obiectelor de uz casnic, produse industriale sau motive de reclama. Ulterior el insereaza in pictura sa fragmente de benzi desenate, cu structuri rezistente sau elastice si chiar reproduce, in unele lucrari, obiecte de dimensiuni reale.

Primele expozitii ale curentului Pop Art american declanseaza o reactie negativa in randul publicului. Cu timpul, insa, aceasta directie incepe sa fie tratata cu seriozitate, gratie expozitiei consacrate colajului si asamblajului, organizata de Museum of Modern Art din New York.

Miscarea Pop Art este una dintre cele mai colorate si "jucause" miscari artistice ale secolului trecut. Inspirata de bogatia imagistica a societatii de consum, ea a intrat rapid si in domenii ca moda sau design interior, ramanand pana in zilele noastre un reper stilistic constant.

Ludica si optimista, chiar daca usor ironica, miscarea Pop Art a adus un strop de frivolitate necesara intr-o lume inca marcata de iesirea din razboi. In zilele noastre, ea constituie o oaza permanenta de culoare in mijlocul "desertificarii" minimaliste.

"Red shoes boulevard" - colaj Pop Art realizat din 41 de decupaje

dimensiune 35 x 25 cm

"Disco night fever" - pictura Pop Art realizata in acuarela

dimensiune 21 x 32 cm

Jeunesse. Rien ne va plus!

2011-04-16T14:11:00.001-07:00

„Tineretea este o perioada minunata a vietii. Ea ne slujeste sa acumulam greseli, numite ulterior experienta” – George Bernard Shaw

N-as putea spune ca la 34 de ani ma consider batrana. Dar, nici prea juna! Femeie implinita, cum ii place dragului meu sa spuna. Insa nu pot sa nu ma gandesc, cu o oarecare nostalgie, la perioada dintre 20 si 25 de ani. Atunci consider eu ca tineretea explodeaza in toata splendoarea ei.

Cand esti tanar esti cel mai aproape de fericire. Prin nazuinte, dorinte, prin felul de a te implica in tot soiul de actiuni, fara sa tii prea mult cont de riscuri, prin focul viu cu care arzi. Mult mai aproape decat un batran intelept, dar teapan si indaratnic.

O vorba veche spune „ce n-as da sa am iar anii tineretii, dar mintea de-acum...”. Nimic mai fals. Daca atunci cand esti tanar ai gandi ca unul de 60 de ani, cu siguranta ca toate nazbatiile si hotararile luate din mers s-ar duce pe apa sambetei. Si tineretea la fel. N-ar mai avea acelasi farmec.

Paradoxal, cele mai multe si mai importante decizii din viata le iei in tinerete. Cand esti necopt. Sunt hotarari majore, care iti pot influenta tot restul zilelor. Daca nu ar fi nesabuinta tineretii, n-ar mai fi nici curajul nebun de-a te lua la tranta cu viata!

Timpul trece. Neiertator. Si tineretea ramane ascunsa bine, undeva in suflet. Nu te poti gandi la varsta pensionarii cat esti tanar! Insa, imediat ce ai trecut de pragul anilor frumosi si nebuni, nu contenesti sa te intorci, mental, la ei. Abia atunci iti dai seama cate alte lucruri n-ai mai fi putut face... Care acum, odata cu varsta, par de neconceput.

Ca alinare ramane tineretea sufleteasca. Si amintirea unei perioade, poate prea scurta, a vietii tale...

"L'eternelle jeunesse" - acuarela in stil Art nouveau

dimensiune 32 x 41 cm

Equilibrium

2011-04-14T11:44:00.000-07:00

“Viata e ca mersul pe bicicleta. Nu poti sa-ti pastrezi echilibrul stand pe loc” – Linda Brakeall

Eu percep viata ca pe o linie. Uneori merge in zig-zag, alteori e sinuoasa si rareori este dreapta. Dar un lucru e cert: este continua si incepe din punctul A si se termina in punctul B. Sunt momente in care simt ca linia de sub picioarele mele este destul de lata cat sa merg linistita si fara nici o grija. Insa, exista si destule clipe in care se apropie de grosimea unui fir de ata. Si-atunci sunt nevoita, ca un artist experimentat de circ, sa fac echilibristica. Pentru ca stiu ca dedesubt nu exista plasa de siguranta...

In astfel de momente imi caut echilibrul interior, acea stare in care devin constienta de propria-mi persoana, in perfecta simbioza cu tot ce ma inconjoara. Balansul perfect il ating punand in talerul dezechilibrat iubire, liniste, comunicare, tandrete, intelepciune. Daca n-as fi ajuns sa ma cunosc indeajuns de bine si nu mi-as fi descoperit limitele, probabil ca nu as fi stiut cum sa dozez toate aceste ingrediente. E ca o reteta secreta, ale carei taine le-am descoperit zi de zi.

Prefer echilibrul si nu echilibristica. Cu pasi siguri imi urmez calea. Acea linie care incepe din punctul A si se termina in punctul B. Creez si sunt fericita.

"Equilibrium" - colaj Pop Art realizat din 14 decupaje

dimensiune 26 x 37 cm

Coconul creatiei

2011-04-06T08:27:00.000-07:00

“In desert, se zice, nu se duc decat indragostitii si nebunii. Eu mai cunosc o categorie, in care ma includ. Cei care nu se descurca prea bine in vacarm si tanjesc dupa un loc de unde, speriindu-se de izolare, sa se intoarca pocaiti in societate.” – Octavian Paler

Am incuiat usa catre lumea exterioara. O lume intr-o continua schimbare in mai rau. M-am invelit in coconul creatiei si nu am lasat dacat o fanta, cat o gaura de cheie, prin care mai arunc un ochi la ce se petrece dincolo. M-am inconjurat de culori, de iubire si de bucatele de hartie. Simt ca sunt in siguranta. Si fericita.

Am un chef nebun sa creez. Picturi, desene in creion sau carbune, colaje. Lucrez in fiecare zi la ceva nou. Imaginatia mea se joaca in voie cu sute de nuante si zeci de decupaje. E lumea mea. Pestrita, colorata si fara limitari. Ca orice artist care se respecta, cred ca am nevoie si de acest tip de evadare din obisnuit. Din normalul cu care sunt incorsetati ceilalti.

Am incuiat usa spre lumea exterioara. Si, pentru moment, prefer sa ascund cheia intre tuburile de acuarele...

"Faetus" - mix media realizat din acuarela si colaj

dimensiune 32 x 41 cm

Lectia de pictura - Art Nouveau

2011-03-30T11:24:00.001-07:00

Art Nouveau (termen provenit din limba franceza insemnand Arta noua) este un stil artistic manifestat in artele vizuale, designul si architectura de la inceputul secolului 20. Art Nouveau poate fi, de asemenea, vazuta ca un fel de miscare artistica de tranzitie, formand un preludiu a ceea ce urma sa devina modernismul secolului 20. In acest bloc de artisti si tendinte a trecerii spre modernism pot fi incluse si miscarile artistice cunoscute sub numele de "Jugendstil" in Germania si Olanda, respectiv Sezessionsstil, sau "Secesionism", in Viena, Austria.

Un punct de maxim in evolutia Art Nouveau a fost Expozitia Universala din anul 1900, tinuta la Paris, in care acest stil considerat "modern" a triumfat in absolut orice. La expozitia de la Torino din anul 1902, Art Nouveau probabil a atins apogeul sau, intrucat designeri din fiecare tara europeana, unde stilul a fost prezent, au expus ceea ce au avut mai valoros.

Conceptia formei este data de linia asimetrica care se termina printr-o miscare ca de bici, ce ii confera un aspect energic si constituie principala caracteristica de ornamental al stilului. Toate formele folosite conventional anterior in alte stiluri artistice sunt redesenate in Art Nouveau, fiind pline de viata, parand a creste si se dezvolta in tot felul de forme amintind de plante ce sunt pe cale de a imboboci sau a inflori.

La fel ca impresionismul, Art Nouveau a fost un gest de rebeliune fata de arta clasica si traditionala. Miscarea s-a bucurat de un mare succes pentru ca reprezentantii acesteia au avut curajul de a depasi barierele de pana atunci ale artei clasice. Nume ca Alphonse Mucha sau Gustav Klimt nu s-au oprit la tablouri, ci au lucrat pentru case de moda sau au creat modele de bijuterii.

"Printemps" - lucrare in stil Art Nouveau realizata in acuarela

dimensiune 30 x 42 cm

Mainile

2011-03-22T13:19:00.001-07:00

“Mainile noastre, cele care vorbesc mereu neintrebate si tac oropsite pe masa, mainile radacinoase, sparte si stafidite ale taranului batran in crapaturile carora adoarme tarana, mainile pufoase si transpirate ale lenesului, mainile scurte, cu degete mari si boante ale gradinarului, mainile strungarului cu uleiul si pilitura de fier intrate prin pori si amestecate cu sangele, mainile aproape inutile ale poetului, mana care semneaza cu nepasare cererile petitionarilor, mainile lungi de gorila ale unui candid, mainile mamei mele cu unghiile netaiate din copilarie si roase pana la sange de truda de fiecare zi, muzicala si strania mana a pianistului care umple viata cu degetele, mana livida a inecatului, mainile mici, trandafirii care se chinuie cu litera “a”, mana judecatorului care semneaza o sentinta si-apoi curata cartofi in afara programului, mainile taietorilor de lemne si-ale hamalilor ca niste macarale vii, mana iute si topaitoare a frizerului, mainile ingrozite ale hotului cu bratarile reci de metal petrecute peste incheieturi, splendida si decorativa mana a cantaretei, cu degetele ei care nu pot striga, mainile pensionarilor ca niste copii palide, mainile agricultorilor in palmele carora anii si-au lasat mici copite de piele tare ca osul, o mana care o spala pe cealalta si mana intinsa cuiva la nevoie, mana imaginara a invalidului de razboi, cea care revine ca o stafie in zilele ploioase si-l irita, aducandu-i aminte cum a pierdut-o, mainile soldatului care pot vorbi dureros despre patrie, mana parlita a otelarului care insfaca painea si mangaie femeia, protectoarea mana a stramosilor nostri, mainile lenese, impodobite cu inele ale barbatului fara griji, cu aurul in semn de putere si privit ca semn al rusinii, mana varului meu care ma atinge mereu si, tremuratoare, incearca sa afle cum arat si apoi se odihneste pe marginea alfabetului Braille, mana dreapta a celui caruia nu-i ajung doua maini, mana mirositoare a ciobanului care-si ciopleste un fluier sau o bata, mainile grele fluturate delicat pe peroane pustii, mana de gheata a celui care apasa pe tabloul de start al unei rachete, mana intinsa a bunicului meu care astepta o tigara ca sa poata muri privind gradina si campul, mana metalica a robotului care nu-mi spune nimic si totusi ma ingrozeste, mainile celor care zidesc si cu buricele lor ating filele cartilor de istorie, mana destinului care ne pandeste mereu, si eu, propria-mi mana care-mi aduce si bucuriile si nenorocirile, mainile noastre, ca un buletin de identitate, valabil pentru o singura viata, mainile fiecaruia, sublim si trecator autoportret.”

Cornel Nistorescu - Almanahul “Flacara”, 1984

"Mainile" - colaj Pop Art realizat din 100 de decupaje

dimensiune 50 x 70 cm

Dor si doruri

2011-03-17T10:32:00.000-07:00

“Dorul este focul care arde sperantele, dorintele, durerile... iar cenusa care ramane reprezinta amintirile...” – Octavian Paler

Miroase a primavara! E vremea inceputurilor, dar, totodata, timpul in care nostalgia si astenia devin prietene foarte bune. Aceste doua copile zburdalnice ale primului anotimp ne dau de furca multora dintre noi.

Am momente cand ma cuprinde un dor nebun. Dor de verde, dor de soare, dor de munte, dor de copilarie, dor de viata... Pe mine dorul nu ma doare, pentru ca nu e dor de iubire. De ea am parte din plin in fiecare zi, la acceasi intensitate. E vorba despre alte nostalgii, ale unor momente trecute pe care nu mai am cum sa le experimentez. Sa simt din nou emotiile scolaritei care merge in clasa I. Sa ma cred stapana lumii pentru ca tocmai am implinit 18 ani. Sa adulmec, de la poarta, mirosul placintelor cu branza facute de bunica...

Dorurile ma napadesc si ma cuprind ca o plasa de pescar. Ele vin si pleaca. Lasa in urma doar parfumul unor emotii de prea mult timp trecute. Mi-e dor de vacanta de vara, de culorile ireale ale toamnelor de altadat’, de serile in care ma plimbam pe Copou in miros de tei. Mi-e dor de tacere, de frumusete, de timp. Mi-e dor de mine, cea de la 20 de ani. De clipele acelea magice, pe care numai tineretea le ofera, cand n-aveam nici o grija si o lume intreaga se intindea la picioarele mele...

Dor si doruri. Nu dureaza mult, dar isi au radacinile adanc infipte in amintiri placute. Sunt sarea si piperul vietii. Cu ele, poate devin mai visatoare, dar fara ele as risca sa pierd esenta umana. Mai puternic sau mai sfios, dorul ma ajuta sa nu uit. Locuri, oameni, intamplari, sentimente.

Asa ca, le las sa-si faca de cap! Primavara mai mult decat oricand. Sunt binevenite pentru ca sunt dorurile mele. Prin ele ma definesc ca om. Cu ele reusesc sa ma furisez din lumea in care traiesc zi de zi. Ele ma ajuta sa creez si sa nu devin parte integranta a turmei.

Aleanuri, nostalgii, melancolii, doruri, veniti! Usa va este larg deschisa...

"Dor de munte" - lucrare in acuarela

dimensiune 21 x 30 cm

Intoarcerea la inocenta

2011-03-12T05:08:00.000-08:00

“Simplitatea este sofisticarea extrema” – Leonardo da Vinci

In ultimul secol omenirea si-a complicat existenta atat de mult, incat oamenii si-au uitat, pur si simplu, originile sanatoase. Daca pana nu demult omul traia intr-o comuniune absoluta cu natura, odata cu revolutia industriala a inceput si declinul. Stiu, e un paradox. Tehnologiile au fost inventate pentru a ne face viata mai usoara dar, pe de alta parte, tot ele ne-au facut sa ne indepartam de adevaratul sens al vietii. Pe altarul progresului se jertfesc cele mai de pret lucruri: simplitatea, respectul, naturaletea si bunatatea. In fiecare zi ne pierdem cate un strop de suflet curat.

Exista acum doua lumi complet diferite. Una simpla, lejera, apropiata de natura si una cu extrem de multe complicatii. Chiar daca beneficiem de caldura centralizata, de avantajul unui transport rapid cu masina, de mancarea semipreparata pe care nu mai trebuie s-o producem, ci o gasim pe rafturile magazinelor, de televiziunea in timp real sau de internet, totusi viata noastra nu s-a simplificat. Avem din ce in ce mai putin timp se ne bucuram de adevaratele valori si principii.

Ceea ce ma intristeaza, de multe ori, este faptul ca pe un om simplu, de la tara, societatea are tendinta de a-l clasifica drept prost. Simplitatea a devenit un soi de stigmat in epoca asta moderna. Unele personaje scolite, cu doua-trei facultati si cu nenumarate masterate, uita ca radacinile arborelui lor genealogic sunt infipte adanc in basicul existential. Lumea de azi a dezvoltat o teribila aversitate pentru simplitate. Oamenii nu o mai accepta si le este foarte greu s-o inteleaga.

Totusi, in valtoarea asta data pe rapid inainte, sunt tot mai multi cei care tanjesc sa se reintoarca in sanul naturii si la un trai nefiresc de simplu. Sunt acei oameni care s-au saturat de fuga nesfarsita dupa bani, de lipsa timpului pentru sine si de mocirla in care s-a transformat societatea asta “multilateral dezvoltata”...

Pe parcursul vietii, un om este capabil sa-si desavarseasca nenumarate calitati: sa fie generos, politicos, curajos sau cumpatat. Una singura este mai presus de toate, e mai mult decat o virtute. E simplitatea. Un om simplu traieste si nu se preface. Un om simplu nu-si pierde niciodata respectul fata de semeni si de Dumnezeu. Fiinta aceea simpla are mai mult simt practic si un instinct de conservare mai ridicat decat un etaj intreg de corporatisti educati. Acel om simplu traieste, dintr-o zi, mai mult decat noi. Viata simplificata devine, astfel, un ideal pentru multi. E acel trai care nu te transforma, peste noapte, intr-un batran ce-si deplange zilele netraite la timpul lor . E acea fireasca existenta, care iti inapoiaza inocenta....

"Return to innocence" - lucrare in acuarela

dimensiune 21 x 30 cm

Maretia unei clipe

2011-03-08T06:17:00.001-08:00

“Clipa, intarzie putin, esti atat de frumoasa...” - Goethe

Am luat in palme clipa de singuratate si am asezat-o langa o stea. Invaluita in lumina ei blanda, i-au crescut aripi de fluture si a inceput sa zboare. Nu mai era singura! Milioane de clipe zburdau vesele pe langa ea. De undeva de sus, le veghea jocul parintele lor, Timpul. Bland si intelept, le dadea clipelor de singuratate lectia vietii... Cu rabdarea lui ancestrala, o invata pe fiecare in parte cum sa-si traiasca scurta existenta efemera.

Am clipit. Si inca o clipa din viata mea s-a transformat in fluture si zboara! Celelate stau cuminti pe banca si isi asteapta randul. Unele sunt mai nerabdatoare si bat din picioare sau isi framanta mainile. Altele, stau sfioase si zambesc in coltul buzelor. Fiecare, insa, stie ca ii va veni randul sa se prinda in hora nesfarsitei treceri...

Odata cu zborul lor, le pierdem pentru totdeauna. Ca pe un puf de papadie, pe care adierea de vant ti-l fura miseleste. Legea batranului Timp nu mai permite niciuneia sa se mai intoarca la noi. Nici macar o singura data... Ramane din ea numai o umbra, care se imbraca in haina amintirilor si se aseaza la locul ei, in sertarele memoriei.

Nu stii niciodata care-i prima ta clipa, dar nici ultima. De aceea trebuie pretuita fiecare. Ca si cum ar fi un mic margaritar, care da vietii sens si valoare. Bunatatea, intelepciunea, bucuria, iubirea, nu sunt altceva decat acumulari de nestemate. De clipe carora li s-a acordat rabdarea, atentia si respectul cuvenit.

Fie ca este vorba de o clipa de singuratate, de iubire, de sinceritate, de adevar, de neatentie, de bucurie, toate se aseaza pe un sirag lung de margele. Cu aceste podoabe se imbraca Universul. Fiecare clipa isi are locul, timpul si rostul ei. Le pierdem incontinuu, dar le si castigam in fiecare zi, deopotriva...

“Storm” – lucrare in carbune

dimensiune 30 x 42 cm

Je ne regrette rien!

2011-03-02T12:42:00.000-08:00

“Cine se preocupa sa regrete trecutul, pierde prezentul si pune in pericol viitorul” – Francisco de Queveda

Nu am regretat niciodata ceva din trecutul meu. Ce-am facut sau ce n-am reusit sa fac. Orice lucru pozitiv a fost un pas inainte. Cu fiecare greseala comisa, primeam de la viata un sut in fund. Tot un pas inainte! Am invatat atat din victorii, cat si din esecuri. Am trecut si prin momente grele, clipe de singuratate, lacrimi si tristeti... Dar, intotdeauna, memoria a facut selectie in ele si le-a bagat intr-un saculet, croit special pentru ele. Am ramas cu amintirile placute, calde, pline de iubire si fericire. Nu mi-a fost teama niciodata s-o iau de la zero. Am avut mereu puterea sa ma ridic de jos, sa ma adun, sa ma scutur de praf si sa merg mai departe.

Cred ca sunt unele momente cand viata te incearca un pic mai tare. Vrea sa vada cu cine are de-a face! Prin astfel de clipe am trecut cand am terminat facultatea. Patru ani de munca, invatatura si ceva distractie. Sa nu uitati, totusi, ca asta se intampla acum 12 ani... Parintii mei aveau venituri modeste si nu ma puteau sustine total financiar, pe timpul scolii. Asa ca, pentru a studia mai departe, am fost nevoita sa pun osul la treaba si mintea la contributie. Voiam bursa de merit si loc de cazare in camin. Si astea nu se puteau obtine decat cu note mari. Eram si mandra. Nu voiam sa aplic pentru bursa sociala. Voiam bursa de merit si-am avut-o. Timp de 4 ani.

Momentul de cumpana a fost cand m-am vazut somera cu diploma si licentiata, pe deasupra. Aveam de ales. Fie imi gaseam un loc de munca oarecare si ramaneam in Iasi, incercand sa-mi duc zilele una dupa alta, fie ma intorceam acasa. Dilema asta cred ca o au foarte multi tineri care termina scoala. A te intoarce in casa parinteasca, de unde iti luasesi zborul cu cativa ani mai devreme, reprezinta pentru multi un pas inapoi. Nu si pentru mine. Dupa o incercare esuata de a fi ospatar, pentru o ora, m-am urcat in personalul de Adjud si am plecat la Roman. Fie ce-o fi! Hotararea am luat-o fara sa-mi fac prea multe procese de constiinta.

Destinul m-a pus atunci sa dau cu zarul si am ales calea potrivita. Viata mi-a aratat, pana la urma, ca nu am gresit. Nu am avut nici o urma de regret ca m-am intors de unde-am plecat si ca am fost nevoita s-o iau de la capat. In nici trei luni de la absolvire, ma angajam la radioul local. Nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce aveam sa fac. Am dat o noua fila din viata mea si multe lucruri frumoase aveau sa mi se intample. Dar, despre toate astea, va voi povesti cat de curand...

"Parisienne" - lucrare mixta in creion, creioane colorate si tus

dimensiune 30 x 42 cm

Si la final, o piesa draga sufletului meu: Edith Piaf - "Non, Je ne regrette rien"

Un an la blog!

2011-02-25T09:05:00.001-08:00

Tic-tac! Tic-tac! A trecut un an... Mai exact, 368 de zile de cand mi-am facut blogul. Poarta mea catre lume. Am incercat, cat am putut, sa va incant ochii cu desenele sau picturile mele si sufletul cu cele cateva cuvinte care le-au insotit mereu. Duioasa, taioasa, militanta sau indragostita, v-am impartasit si voua, timp de un an, o parte din trairile mele.

Mi-am facut si o gramada de prieteni in blogosfera. Unii pe care ii cunosteam de mai inainte, altii cu care nu am “vorbit” decat prin intermediul comentariilor. Dar vreau sa le multumesc tuturor pentru ca mi-au fost mereu aproape.

Cand am inspiratie, pictez. Cand simt nevoia, scriu. Stiu ca intotdeauna va fi cineva, acolo, sa-si arunce ochii peste munca mea... Unii, poate, trec indiferenti sau doar se uita la “poze”, altii au rabdarea sa ma citeasca si sa inteleaga mesajul. Mi s-a parut absurd, la ceas aniversar, sa va umplu capul cu statistici si cifre. Prefer sa va am alaturi de mine, in continuare, ca si pana acum. Multi, putini, sunteti cititorii, privitorii si spectatorii mei. Asta e tot ce conteaza pentru mine!

Ma-nclin in fata voastra, ca o balerina gingasa care si-a terminat dansul. Insa, cortina va continua sa se ridice! Incepe actul al doilea...

Va multumesc si va imbratisez!

"Ballerina" - pictura in acuarela

dimensiuni 30 x 42 cm

Sa credem in ingeri...

2011-02-23T09:44:00.001-08:00

“Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale si ei te vor duce pe maini, ca nu cumva sa-ti lovesti piciorul de vreo piatra.” – Psalmul 91, Scriptura.

Intr-o singura clipa, viata unui om se poate schimba brusc sau se poate termina. E de ajuns o secunda de neatentie si toata lumea ta se intoarce cu susul in jos... Nu trebuie sa fie vineri 13 sau marti, cu ale lui 3 ceasuri rele. Traiesti, pana intr-un moment, cu convingerea ferma ca, tie sau celor dragi tie, nu vi se poate intampla nimic rau. Insa, clipa fatidica loveste la intamplare si pe oricine...

Acum doua zile, nepotul meu, micul artist, a fost lovit de o masina, la doar cateva minute dupa ce plecase de la mine. Urletul de disperare al mamei lui m-a scos din casa in cateva secunde. N-am stiut ca e ea... Cred ca legatura puternica dintre noi m-a facut sa simt asta! Intr-o secunda de neatentie s-a indepartat de sora-mea si a trecut strada, fara sa vada masina care venea direct spre el. Irinei i-au lipsit 3 milimetri ca sa-l poata prinde de geaca si sa-l traga inapoi... L-a vazut cu ochii impietriti de groaza cum e lovit de masina, sare in aer si apoi cade inert la pamant.

Cred ca Iulian a avut deasupra capului o armata de ingeri pazitori. S-a ridicat dupa cateva secunde si a incercat sa-si linisteasca mama, aflata la un pas de lesin, ca nu are nimic. Intr-adevar, dupa 24 de ore petrecute in spitale (la Roman, apoi la Iasi la tomograf, ecograf si radiologie) ni s-a dat raspunsul pe care il asteptam cu totii: baiatul nu are nimic! (in afara de un cucui zdravan la cap, o vanataie urata la picior, o spaima teribila si cateva saptamani de recuperare).

Si un vis. Un vis pe care l-a avut azi-noapte. I-a povestit dimineata maica-sii ca s-a vazut pe trotuar, iar pe partea cealalta o silueta neagra, fara chip, ii facea semn cu mana sa traverseze catre ea... Masina care l-a lovit nu i-a aparut in vis. In schimb, chiar inainte de a ajunge la naluca aceea intunecata, a aparut tata (care are un an de cand nu mai este printre noi, Dumnezeu sa-l odihneasca), l-a prins in brate si s-a aruncat cu el la pamant... In aceeasi clipa aratarea s-a transformat in fum si-a disparut! Iar baiatul s-a trezit.

Sa credem sau nu in ingeri? Eu traiesc cu convingerea ca fiecare secunda a vietii este protejata de ceva sau de cineva. Pot sa-i spun in orice fel: inger pazitor, noroc, providenta, sfant sau Dumnezeu! In momente ca acestea mi-e greu sa cred ca nu vegheaza nimeni asupra noastra. Mai ales cand trecem peste o cumpana grea si se termina cu bine!

Asa cum se spune ca exista un Dumnezeu al betivilor, unul al nebunilor, tot asa trebuie sa fie cineva care are grija si de noi, ceilalti. Avem macar un inger pazitor printre noi...

Iulian la 3-4 anisori langa Tataie, ingerul lui pazitor...

Clepsidra cu amintiri

2011-02-19T05:45:00.001-08:00

“Cu cat s-a scurs mai mult nisip prin clepsidra vietii noastre, cu atat mai clar ar trebui sa vedem prin ea.” – Jean Paul Friedrich Richter

Incerc sa zaresc primavara printre fulgii mari de zapada. In casa miroase a placinte calde, iar sufletul meu zburda din nou printre firele de nisip ale amintirilor. Din cand in cand, intorc clepsidra vietii. Vreau sa calatoresc in timp, pana la acele momente ramase prafuite undeva, intr-un colt de memorie.

Ninsoarea de afara ma intoarce cu gandul la iernile copilariei. Atunci imi placea aceasta perioada din an... Era anotimpul derdelusului, a batailor cu bulgari, a cazematelor, a turturilor de gheata de la streasina casei. Era vremea Craciunului, a lui Mos Gerila si a Anului Nou. Dar mai era si timpul celor mai mari nazbatii...

Ma si vad de vreo opt-noua ani, cand intr-o iarna m-am dus cu un var de-al meu sa ne tragem pe gheata. Balta noastra se transformase intr-un veritabil patinoar. Saniute, papuci cu talpa fina, cazaturi in fund si rasete cat cuprinde. Toate bune si frumoase pana in momentul in care ne-am aventurat spre stufaris, iar gheata s-a crapat sub greutatea noastra. Ne-am trezit pana la brau in apa rece si namol. Varu-meu, mai curajos si mai aproape de mal, a iesit primul si m-a tras si pe mine afara. Cred ca soarta l-a impins sa devina, peste ani, pompier. Atunci a fost prima oara cand s-a manifestat in el pornirea de salvator...

Va dati seama, in schimb, ce fete au facut mamele noastre cand am intrat in curte, uzi leoarca si plini de mal pana la gat. Scena de stop cardiac si nu alta! Nu stiau, bietele de ele, ce sa faca mai intai. Sa ne traga o chelfaneala zdravana sau sa se bucure ca n-am patit nimic. Inocenta varstei ne-a facut sa nu realizam prin ce primejdie am trecut, pana n-am ajuns acasa si-am vazut reactia mamelor noastre. De-atunci, balta a ramas pentru noi taram interzis. Aveam voie doar sa ne uitam... Turbam de ciuda cand ii vedeam pe alti copii cum se joaca pe gheata.

Au trecut peste noi multe ierni. Am devenit oameni mari, cu familie, responsabilitati, copii, griji si cu... amintiri! Ganduri frumoase care ne coloreaza griul de zi cu zi. Oaze pline de seva de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ne ancoram puternic in amintiri ca sa nu fim luati de talazul existentei cotidiene si pentru a capata forta necesara de a razbi in viata. Un om care isi pierde memoria, cred ca-si pierde definitiv si sufletul. Ramane atarnat intr-un cui din negura timpului. Devine o clepsidra fara nisip...

"Clepsidra amintirilor" - lucrare mixta in creion si creioane colorate

dimensiune 20 x 30 cm

Iubire la kilogram

2011-02-14T11:11:00.000-08:00

“Un an are un Valentine's Day şi 364 de zile de iubire.” – Catalin Dupu

Ar trebui sa ne iubim mai mult intr-o anumita zi, pentru ca asa spun altii? Sarbatorile de import ma lasa rece. De fapt, toate zilele de sarbatoare au acum un puternic iz comercial. Who the fuck is Valentine? Mi-a dat in greata de atatea inimioare, ingerasi si floricele... Daca vreau sa iubesc, o fac in fiecare zi, la fel de frumos. Si o arat in fiecare zi. Nu astept, neaparat, sa vina 14 februarie. Mai, al naibii!... Te pomenesti ca daca nu veneau americanii cu Valentine’s Day, am fi ramas neindragostiti! S-a incercat un contraatac cu Dragobetele, dar a fost firav si a ramas la un nivel scazut. Dar tot comercial.

Floraresele au iesit azi cu buchetele la vedere. Le-a inghetat inima de frig, in speranta ca vor face mai multa vanzare. Daca stai sa te gandesti bine, pana si florile lor sunt tot de import. Ca, de! Ziua asta a indragostitilor pica in februarie iar iubirea zboara in aer, fal-fal, pe aripile gerului venit din Siberia. Ce romantic! Il vedeti voi pe Cupidon cumva, cu “printisorul” gol in frig si cu manutele vinete pe arcul lui buclucas? Greu de imaginat scena asta, la minus 14 grade...

Astfel de sarbatori au fost inventate pentru ca unii, sau altii (si aici ma refer la corporatii si lanturi mari de magazine) sa faca profit pe spinarea iubaretilor. Bani multi. Cele mai multe cadouri pentru Ziua indragostilor sunt kitsch-uri veritabile. Dar se cumpara ca painea calda.

Dragostea este un sentiment atat de frumos si inaltator, incat nu ar trebui pus un pret pe capul sau. Fiecare ar trebui sa-si manifeste emotia atunci cand poate si vrea. Nu la modul: “A! Stai ca azi e Valentine’s Day... Trebuie sa-i spun ca o iubesc si, neaparat, sa ma duc acasa cu un trandafir in dinti si cu o pernuta sub forma de inimioara!”. Nu e corect sa-ti aminteasca o sarbatoare adusa de peste mari si tari, ca intr-o zi sau alta, trebuie sa-i spui celui de langa tine cat de mult il iubesti. Unde-i suspansul? Unde-i firescul? Unde-i originalitatea?

Sunt convinsa ca, la sfarsitul zilei, atunci cand se inchid tarabele si magazinele, patronii isi freaca multumiti mainile si numara teancuri, teancuri de bani. Ete-na, cata iubire am vandut azi!

Iubiti frumos, iubiti mult, iubiti oricand! Nu asteptati ca o pseudo-sarbatoare sa va faca sa spuneti cuvinte de amor. Sau sa-l faceti... Ce ar trebui sa mai urmeze, ca sa fie tacamul complet? Eventual, sa decretam 4 iulie drept Zi Nationala!...

"Cupid?"- lucrare mixta realizata in creion, carbune si creioane colorate

dimensiune 30 x 42 cm

Zburam cu aripi frante...

2011-02-12T10:09:00.000-08:00

“Oamenii ne invata sa gandim ca niste gaini si noi ne consideram adevarate gaini, cu toate ca suntem vulturi. Intindeti-va aripile si luati-va zborul! Sa nu va mai multumiti doar cu grauntele care vi se arunca...” – James Aggrey

E un zbor nebun. Un zbor imposibil. Si totusi... Asa, cu aripile frante, mai avem acel strop de putere sa ne ridicam.

De cand ma stiu, am avut mereu un vis obsesiv. In sensul pozitiv al cuvantului. Ma intindeam pe burta in pozitie de cruce si usor, usor, incepeam sa ma ridic de la sol. Planam ca intr-o levitatie transcedentala pret de cateva minute, dupa care mintea incepea sa comande decolarea... Urcam mai sus, si mai sus. Apoi incepeam sa vad panorama de sub mine. Culmea este ca, in viata reala, am o teama teribila de inaltimi. In vis, zborul meu este perfect. Intotdeauna este cald si, intotdeauna, punctul de plecare este in fata casei parintesti. De cativa ani am acest vis din ce in ce mai rar...

Sunt doar vise! O lume necunoscuta pe care subconstientul o transforma in imagini. Dar ce facem cu aripile pe care ni le-a lasat mostenire soarta? Da, le avem... Numai ca suntem prea fricosi sa le folosim. Traim, in suflet, cu o teama ancestrala de esec. De prabusire din inaltul cerului, pe un caldaram rece de piatra. Sau, cand incercam sa le deschidem ca sa ne luam avant in zbor, se gaseste cineva cu o foarfeca ascutita in mana, gata sa ne reteze elanul. Exact asa cum le taiau bunicii nostri varful aripilor la gaini, ca sa nu mai sara peste gard.

Ii stim pe cei care vor sa ne franga aripile. Dar ii lasam sa faca asta in continuare. Ii lasam sa ne subjuge si sa ne tina inchisi in colivii... Pentru orice om, zborul ar trebui sa insemne libertatea absoluta. De a visa. De a spera. De a trai.

De fiecare data, viata ne spune s-o luam de la capat. Ne da un set nou de aripi. O noua sansa pentru zbor. Singura noastra datorie este sa gasim curajul sa ne ridicam, sa zburam din nou, chiar si pentru o clipa...

“Lectia de zbor” - Nichita Stanescu

“Mai inatai iti strangi umerii,

mai apoi te inalti pe varful picioarelor,

inchizi ochii,

refuzi auzul.

Iti spui in sine:

acum voi zbura.

Apoi zici:

Zbor.

Si acesta este zborul.”

"Icarus" - lucrare in acuarela

dimensiune 27 x 39 cm

Cod portocaliu

2011-02-05T03:39:00.001-08:00

“Un kilogram de portocaliu este mai portocaliu decat 10 grame din aceeasi culoare” – Gauguin

Am ajuns sa urasc de-a dreptul culoarea portocalie! Si-mi placea... Chiar mult. Asta, inainte de momentul in care o gasca de dobitoci au transformat aceasta culoare intr-un brand nenorocit. Cladiri portocalii, steaguri portocalii, panselute portocalii, pubele portocalii... Imi da in greata! Acum, urasc atat de mult portocaliul, incat nu mai pot manca cu placere nici macar o portocala. De curand, am renuntat sa-mi iau o geaca, al carei model m-a incantat foarte mult, numai din cauza ca era portocalie! Daca te imbraci acum in culoarea asta, imediat esti privit cu alti ochi de cei din jurul tau.

Intr-o zi, cand am mers pana la mama, era pe masa o galeata cu apa. Portocalie. Am intors-o usor si, bineinteles, pe fata avea inscriptionata sigla PDL-ului. N-am mai baut apa din ea niciodata!

Sub guvernarea actuala, totul capata o nuanta portocalie. Pana si banii impartiti de la buget. Tentaculele orange s-au intins peste tot, incat cu greu te-abtii sa nu te-ntrebi daca unii, sau altii, n-au pe dedesubt chiloti portocalii... E ca un blestem. Sa nu mai scapam niciodata de culoarea asta imputita!

Despre portocaliu se spune ca este o culoare “zgomotoasa”. Si ca, atunci cand echilibrul dintre galben si rosu se rupe, portocaliul se transforma fie in revelatia iubirii divine, fie in emblema desfraului...

De cativa ani traim sub imperiul unui cod portocaliu perpetuu. Un cod care anunta un pericol iminent. O amenintare pe care, pana acum, multi dintre noi au ignorat-o total. Sper sa vina si ziua in care portocaliul isi va redobandi semnificatia primordiala. Aceea de a fi doar o culoare a curcubeului. O nuanta pe care artistul din mine s-o iubeasca din nou. Sa pot purta, iar, o geaca sau o caciula portocalie, fara ca acest lucru sa capete o conotatie politica. Sa pot asterne aceasta culoare in desenele mele, fara sa mai am vreo urma de indoiala daca e bine, sau nu, s-o folosesc...

Cat despre strumf cel mic din desenul de azi, nu cred ca va indoiti ca nu are nici cea mai mica urma de portocaliu in suflet! Doar pe caciulita...

"Little man" - lucrare mixta in creion si creioane colorate

dimensiune 30 x 42 cm

Culoarea amintirilor

2011-01-30T04:48:00.000-08:00

“Cand Natura se hotaraste sa zamisleasca o faptura cu adevarat frumoasa, pare sa-si dea silinta sa o faca desavarsita!” – Armando Palacio Valdes

Amintirile, ca si visele, au intotdeauna cele mai puternice nuante. Cea mai colorata amintire o am de cand eram studenta in anul I. Inarmati cu ierbare si cu fluturalnite (asa le spuneam noi plaselor pentru prins insecte si fluturi), am fost dusi in prima aplicatie practica in zona Carpatilor nostri Orientali. Fiind boboci de anul I, eram ca niste buretei setosi de drumetii si informatii noi. Descopeream in fiecare zi cate o buruiana noua si denumirea ei in latina. Sfarsit de octombrie bland... Eram deja in autocare si ne pregateam sa ne intoarcem la Iasi pentru primele cursuri, dupa doua saptamani de incantare.

Amintirea de care va vorbeam o am din autocar, in momentul cand am iesit din zona padurilor de brad si molid. Am intrat dintr-o data intr-o feerica atmosfera, plina de o explozie de culoare. Trecuseram granita padurii de foiase, la o altitudine mai mica, iar copacii stateau drepti si erau impodobiti in culorile toamnei, ca soldatii din garda reginei Angliei. Am trait o emotie atat de puternica si aveam asa o parere de rau ca las padurile in urma, incat mi-au dat lacrimile. A fost prima oara cand aveam regrete ca ma intorc in “civilizatie”... Chiar si dupa atatia ani, daca inchid ochii, pastrez in gand imaginea vie a culorilor din acea toamna.

Imi place Natura, muntele, padurea si izvorul grabit si limpede. Niciodata nu m-a impresionat un zgarie-nori, oricat de inalt si de mare ar fi el, asa cum imi ramane intiparita in memorie imaginea unui versant golas de stanca sau mireasma unei poienite din inima padurii. Nu ar trebui sa uitam niciodata ca in spatele oricarui oras, ridicat din betoane si sticla, se afla intotdeauna Natura. O fiinta vie de care ne indepartam din ce in ce mai mult. De care uitam de fiecare data cand dam drumul la robinet sau pornim masina. Pe care o ignoram cu fiecare ambalaj de plastic aruncat la cosul de gunoi...

Nici nu ne dam seama de cat de mici si neputinciosi suntem in fata ei. Noi, cei din varful piramidei trofice, in “palatele” noastre indestructibile! E de ajuns ca Natura sa-si scuture o data fiinta, ca sa transforme in moloz orase intregi. E de ajuns sa planga o data cu lacrimi amare, ca sa inece o tara. E de ajuns sa-si sufle supararea din suflet, ca sa ne zboare acoperisul de deasupra capului. Si, in final, sa ne lase fara nimic...

Incet-incet, omenirea va fi fortata sa se intoarca din nou spre Natura. Sa-i lucreze pamantul ca sa aiba ce manca. Sa-i foloseasca lemnul uscat pentru a se incalzi. Sa-i ceara adapost pe vreme de furtuna... Oamenii nu vor mai avea atunci nevoie de bani si bijuterii si astfel nu-i vor mai rascoli maruntaiele, in cautare de aur si petrol.

Poate ca nu este decat un scenariu. O fila de poveste dintr-un viitor nu prea indepartat...

"Beyond the city" - colaj popart realizat din peste 20 de decupaje

dimensiune 32 x 37 cm

Dulceata de trandafir

2011-01-26T12:06:00.000-08:00

“Purifica-ti inima inainte de a ingadui iubirii sa salasluiasca in ea: chiar si dulceata cea mai buna se amaraste intr-un vas murdar” – Pitagora

Sunt o dulceata! Inca de mica am fost un copil dulce. Mezina familiei, ocrotita de pe toate fronturile. Imi placeau florile si dulceata. Terminam pe nerasuflate cate o jumatate de borcan, cand dadeam iama in camara matusii... In gradina cu flori din fata casei stateam aproape toata ziua. Cu nasul in parfum de zambile, lalele si trandafiri. Mama nu mai statea de mult cu ochii pe mine... Isi daduse seama ca nu-i stric nici o floare. Numai ca eram ca o albinuta. De fiecare data ieseam plina de polen pana la urechi!

Am fost o pustoaica linistita si cuminte. O adolescenta timida si tacuta. Dar, tot dulce! Ca un boboc de trandafir, fricos sa se deschida si sa rada la soare. De-atunci, anii au trecut ca un tren accelerat! Bobocul a inflorit si nu-i mai este teama de lumina. S-a transformat intr-o floare frumoasa. Nimeni nu are cum sa-i faca rau, sa o rupa, pentru ca sub gingasia petalelor sunt spini... Ascutiti si durerosi. Cu toate astea sunt o dulceata de femeie! Cu cine vreau si cu cine merita.

Uneori, sunt ca o dulceata de capsuni. Proaspata, vesela, jucausa, care te invioreaza si-ti face ziua mai frumoasa. Alteori, pot sa fiu ca o dulceata de cirese amare. Puternica, aromata si cu trairi intense. Gem de prune n-am sa fiu niciodata! Pentru ca am coloana vertebrala, sunt ambitioasa si incapatanata. In schimb, in fiecare zi pot sa-i fiu domnului inimii mele, o dulceata de pere. Atenta, delicata, iubitoare si cu un parfum fin.

Indiferent ca e de fructe sau de flori, dulceata tot ramane favorita tuturor. Servita in portii mici, ca sa-i poti simti savoarea si buchetul. Si oricat de copil cuminte ai fi, tot esti tentat sa furi macar o lingurita din borcanul cu dulceata!

Pentru tine, iubitul meu, in seara asta am sa fiu o dulceata de trandafir...

"Dulceata de trandafir" - pictura in acuarela pe carton negru

dimensiune 35 x 50 cm

Proprietarii de iluzii

2011-01-21T11:42:00.000-08:00

“Realitatea este doar o iluzie, insa una foarte persistenta.” – Albert Einstein

Am ajuns la concluzia ca lumea care ma inconjoara arata ca si cum as privi-o printr-un ciob de sticla. Deformata, urata, disproportionata, hidoasa... Incerc deseori sa ma imbat cu apa rece si sa-mi spun ca totul nu este decat o iluzie optica. Si indepartez bucata de sticla din fata ochilor. Dar, nimic nu se schimba...

Timpurile pe care le traim si oamenii care ne conduc ne-au facut sa nu mai putem distinge frumosul din spatele tufelor de balarii. Am ajuns pana acolo incat, daca ne da cineva un telefon sa ne intrebe ce mai facem, ne gandim automat, aproape inconstient: “oare asta ce-o mai fi vrand de la mine?”. Ne-am invatat cu indivizi mincinosi, rai, josnici, incat orice urma de bunatate care mai exista intr-un om o privim cu scepticism.

Ne-am afundat atat de tare in mocirla asta romanesca! Nu ne mai vine sa credem pe nimeni si nimic. Nici c-o sa fie mai bine, nici c-o sa fie si mai rau. Am auzit din ce in ce mai multi oameni ca vor sa plece definitiv din tara. Nu, nu-s capsunari! Sunt medici, profesori, oameni care nu o duc nici acum foarte greu, dar care doresc sa le ofere macar copiilor sansa la o viata mai buna. Pentru ca in Romania au ajuns la concluzia ca nu se mai poate!

Sa fie oare atat de deformata realitatea? Sa fie oare de vina bucatica aceea de sticla sparta sau asta este crudul adevar? De promisiuni ne-am saturat, de minciuni nici nu mai zic. Ce rost ar mai avea sa aduci acum pe lume un copil, daca intuiesti traiul pe care poti sa i-l oferi, ca o povara?... Tinerii nu mai au nici un viitor, iar la cei trecuti de a doua tinerete ne gandim aproape cu mila.

Mai ramanem noi, generatiile de sacrificiu care nu mai au altceva de facut decat sa lupte in continuare. Sa-si ingroape batranii si sa incerce, atat cat mai pot, sa-i ridice pe tineri. Asta este aluatul din care suntem facuti! Dur, calit de toate loviturile incasate pe nedrept.

Cel mai mare iluzionist, insa, este pana la urma mintea noastra! In fiecare zi ne face sa credem ca de maine va fi mai bine. Ca de maine lucrurile se vor schimba. Ca de maine vom fi mai multumiti si mai fericiti. Ca de maine nu o sa mai fim mintiti in fata. Ca de maine ne va surade, mai des, norocul.

Suntem proprietari de iluzii...

"Proprietarul de iluzii I" - lucrare in tus

dimensiune 30 x 42 cm

Priveste-ma in ochi!

2011-01-17T13:05:00.000-08:00

“Cand cineva nu intelege o privire, cu atat mai mult nu va intelege o lunga explicatie” – proverb arab.

De cand ma stiu, mi-a placut sa ma uit direct in ochii celui cu care vorbesc. Pe cei mai multi, insa, i-am vazut cum isi pleaca privirea intr-o discutie. Atentia sporita pentru detalii m-a ajutat foarte mult in a-i cunoaste foarte usor pe cei din jurul meu. Nu-mi trebuie decat un minut, doua, ca sa-mi dau seama daca un om este sau nu pe placul meu. Privirea este pentru mine ca un radar performant. Pot “citi” pe oricine, ca pe o carte deschisa, dupa cateva vorbe si priviri... Culmea e ca nu m-a inselat niciodata acest feeling primar! Daca un om nu-mi place din prima, poate sa faca si pe dracu-n patru sa-mi demonstreze ca n-am dreptate... Pana la urma isi da arama pe fata si imi dovedeste ca prima mea impresie nu m-a mintit. Am patit-o de prea multe ori ca sa nu-mi ascult instinctul!

Pentru mine, privirea celor care imi sunt aproape e ca o oglinda in care imi pot vedea sufletul. Felul meu de a fi... Privirea iubitului meu este un remediu garantat pentru orice suferinta a mea. E de ajuns sa se uite la mine duios ca sa-mi alunge toate tristetile sau nefericirile pricinuite de altii. Noi vorbim mult... Uneori si cateva ceasuri, dar de fiecare data, ne privim ochi in ochi, indiferent de tema discutiei. Cred ca abia asta inseamna sa comunici deschis cu cineva...

Un om care isi fereste privirea, ori este prea timid, ori are ceva de ascuns. Nu am avut niciodata incredere in oamenii care nu au curaj sa ma priveasca in ochi. Mi s-a intamplat sa fiu catalogata drept “prea tacuta” in anumite cercuri de cunostinte. Pentru ca de multe ori vorbesc prea putin... Insa, cei mai multi nu-si dau seama ca eu privesc foarte mult. Ii privesc si le analizez comportamentele si felurile lor de a fi. La final, prin sita trec prea multi si raman prea putini... Cei care ma cunosc indeajuns stiu ca pot, cu o simpla privire, sa “pun la punct” pe oricine. Si nu trebuie sa tip ca sa ma fac bine inteleasa.

De cele mai multe ori, in incercarea de a ne cunoaste pe noi insine, facem o mare greseala... Uitam sa privim tocmai acolo unde ne-am putea descoperi cel mai usor. In suflet! Atata timp cat nu ne intelegem si nu ne cunoastem, nu putem avea pretentia sa ne priceapa ceilalti... Vom ramane o vesnica enigma. Un puzzle din care lipsesc prea multe piese pentru a deveni un intreg...

"100 eyes" - colaj popart realizat din peste 54 de decupaje

de dimensiune 50 x 42,5 cm

Din seria "100 de ..." puteti sa mai trageti un ochi la "100 de motive sa zambesti"...

Cersetori la mana sortii

2011-01-10T11:53:00.000-08:00

“Fiecare om este propriul lui cersetor” – Emil Cioran, “Amurgul gandurilor”

Suntem cu totii cersetori! Curati, bine imbracati, cu un acoperis deasupra capului, chiar posesori ai unei masini si ai unui cont (gol) in banca... Cu toate astea, suntem cersetori. Nu va simtiti ofensati! Cu totii cersim fie atentie, fie un trai mai bun, fie o zi in plus de la viata. A fi cersetor nu inseamna ca, neaparat, trebuie sa iesim cu mana intinsa la colt de strada. E de ajuns ca ne-am asezat cuminti, resemnati, in rand la poarta vietii, cersind fiecare cate ceva...

De ce suntem cersetori? Pentru ca avem o astfel de mentalitate. Si pentru ca suntem dependenti de un sistem bolnav. Un sistem care, in ziua de azi, ne priveste pe toti ca pe niste milogi de profesie. Mamele cersesc bani pentru a-si creste copilul pana la 2 ani. Batranii cersesc pentru a nu li se micsora pensia, dupa o viata de truda. Copiii cersesc pentru o alocatie decenta. Bugetarii cersesc pentru a nu ramane fara un loc de munca, si-asa platit prost. Iar statul? Statul e cel mai mare dintre cersetori! Sta la mila FMI-ului si a bancilor. Romania a ajuns sa fie o adevarata fabrica de cersetori...

Cerem in gand sau cerem in gura mare. CERSIM! Cerem din ochi sau cerem cu mana intinsa. CERSIM!

Ca si milogii de pe strada, ne umilim, facem eforturi penibile, cadem sub propria noastra demnitate, stam ghemuiti la mila sortii. Uneori, povara existentei lasa pe chipul nostru o durere mai mare decat cea intiparita pe fata cersetorului fara picioare, care canta in fata bisericii...

De fapt, cersetorul ponosit care striga in gura mare “da si mie-un ban, bogdaproste!”, nu este decat proiectia de pe strada a fiecaruia dintre noi. Nu exista diferente prea mari intre propriile noastre slabiciuni si agonia unui cersetor... Asta ne transforma in fantome. Spirite care bantuie prin viata, in cautarea linistii absolute, cu mana intinsa. Ironia sortii este ca, de fapt, uitam s-o cautam tocmai acolo unde ea exista cu adevarat! In suflet...

"La mana sortii" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 42 x 30 cm

In soapta...

2011-01-06T11:49:00.000-08:00

“Muzica este un raspuns caruia nu i s-a pus nici o intrebare” – Nichita Stanescu

Azi am sa-ti vorbesc in soapta... pentru ca de undeva, de departe, se aude in surdina un glas stins de chitara. Voi vorbi soptit ca sa-ti poti auzi si gandurile...

Opreste-te putin din fuga! Ai prea multe intrebari de pus si nu-ti mai dai ragaz de a gasi raspunsurile. Relaxeaza-te... Altfel, ziua de azi va trece la fel de repede si de neobservata ca si cea de ieri. Iar anul acesta va trece in goana ca si cel care tocmai s-a dus. Te vei trezi la un moment dat batran... Batran de tine, de gandurile si de intrebarile tale fara raspuns. Lasa totul deoparte si permite-ti, din cand in cand, o clipa de liniste.

Aminteste-ti cine esti si ce-si doreste, de fapt, sufletul tau. Ssst! Nu te grabi! Nu te grabi sa dai raspunsuri din carti sau raspunsurile pe care le asteapta altii sa le auda din gura ta! Cauta-le adanc in inima ta... Inchide ochii si asculta chitara. Se aude din ce in ce mai limpede. Parca ar fi la cativa centimetri de tine...

Agata frumos, ca pe o haina scumpa, amintirile placute. Lasa-le sa-ti invadeze mintea! Sa te incarci cu acea stare sufleteasca in care esti impacat cu tine insuti si cu cei din jur. Doar asa poti sa raspunzi sincer la intrebarile tale... Doar asa poti realiza cate clipe din viata s-au irosit pe nimicuri... Doar asa poti sa-ti gasesti echilibrul de care ai atata nevoie...

De fapt, toata viata este un cantec de chitara. Uneori, abia atingi coardele si muzica lina te infasoara ca o imbratisare calda. Alteori, pana se rupe de furie si neputinta... Azi poti sa canti o balda suava, iar maine chitara poate sa vibreze orgasmic in acordurile unui tango fierbinte.

Astazi eu mi-am acordat chitara sufletului si ti-am soptit un cantec despre tine. Sau despre mine. Azi mi-am luat o clipa de ragaz si am gasit raspunsurile multor intrebari. Maine chitara mea poate va rade. Sau poate va plange... Important este faptul ca muzica ei ma insoteste in fiecare zi si ma face mereu sa-mi aduc aminte de mine. Abia atunci cand n-o voi mai auzi, am sa ma intreb daca nu cumva mi-am pierdut pe undeva sufletul...

"Guitar" - lucrare mixta i creion si tus

dimensiune 30 x 42 am

Tragem linie!

2011-01-01T01:35:00.000-08:00

Daca acum 20 – 30 de ani ne-am fi uitat la un film in care actiunea se petrecea undeva in anul 2010, deja puteam spune ca ne uitam la SF-uri... Iaca am ajuns sa consideram ca, de azi, 2011 este anul curent! N-au aparut nici OZN-urile, nici extraterestrii, n-am colonizat nici Luna si nici nu s-au descoperit leacuri la boli incurabile... Noi suntem aici, tot la fel! Ei hai, poate doar un pic mai batrani. Tragem linie la 2010? Sa vedem ce-a fost?

Nu stiu cum e la voi, dar pentru mine anul ce-a trecut a fost unul al controverselor. A fost ca o plimbare intr-un montagne russe, legata la ochi. Sau, ca si Michelangelo, am trecut de la agonie la extaz, uneori chiar de la o zi la alta...

L-am pierdut pe tata inca din primele zile ale lui Ianuarie trecut, la nici 3 luni dupa ce-l pierdusem si pe tatal lui Daniel. Dar am reusit sa-mi fac blogul si incet-incet, munca mea sa devina cunoscuta, iar lucrarile si vorbele mele sa fie apreciate. Am trecut prin depresiile ambelor mame, pricinuite de moartea tatilor nostri, facand slalom de la una la alta si incercand sa le aducem pe linia de plutire. Dar am si reusit in decurs de cateva luni, mai exact mai-septembrie, sa slabim eu 16 kg, iar Daniel 24...

Am luat in plin criza economica si ne-am trezit intr-o tara in care nimeni nu stia sau nu voia sa faca nimic si pentru noi, pentru a ne fi un pic mai bine... Cu toate astea, domnul inimii mele a reusit sa-si publice prima carte de care suntem atat de mandri, de parca ar fi primul nostru copil! Am trecut si printr-o saptamana de cosmar cu sanatatea, chiar inainte de Craciun, dar cu ajutorul celor care ma iubesc (si, desigur, al unui medic :)), am trecut peste toate si am avut parte de de un Craciun minunat (tin sa va multumesc si voua, celor care mi-ati trimis mesajele de incurajare acum 2 saptamani!).

S-ar putea spune ca ar fi timpul sa trag linie, nu? Stati asa si nu manati, langa boi v-alaturati, ca n-am terminat! Cu doua zile inainte de Revelion eram intr-o rezerva de spital asteptand-o pe Alexandra, nepoata mea, sa se trezeasca din anestezie, in urma unei operatii la picior... Insa, cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind o interventie minora, in aceeasi seara a fost externata! A trebuit sa i se scoata din talpa o bucata zdravana de ac, ce statuse bine-mersi acolo vreme de o luna jumate , timp in care, cum spunea dulcea mea nepoata, nu “platise nici chirie”:). Astfel am reusit sa fim cu totii (sora mea cu ambii copii, Iuli si Alexandra), la noi acasa, in noaptea de Revelion. Si s-a lasat cu o petrecere de pomina, una din cele mai frumoase... Eu mi-am redescoperit meseria de DJ si cu totii am dansat cot la cot si pe muzica noastra, a “batranilor”, dar si pe muzica lor :)! Pozele fac mai mult decat o mie de cuvinte!

Gasca din Smirodava, cu valuta la purtator :)!

Cert este faptul ca aseara am simtit, pentru prima oara in viata, un soi de liniste sufleteasca in pragul noului an, cum n-am mai avut niciodata! Eram senina atat in ganduri, in priviri, cat si in inima... Eram mai batrana cu o zi, dar mai inteleapta cu un an!

Gata! Am tras linia! O fi cea de sosire sau de plecare...?

Un an bun si fara griji, doresc la toata lumea. Si... va iubesc mult pe toti!

Destinatie - orice generatie!

2010-12-27T10:16:00.000-08:00

“Pentru mine viata nu este doar o lumanare, e un fel de splendida torta care acum e in mainile mele si pe care vreau sa o fac sa arda cu cea mai mare stralucire posibila inainte de a o preda generatiilor viitoare!” – Stephen Covey

Asa se numea una din emisiunile pe care le-am realizat la Radio NE Roman, cu mai bine de 10 ani in urma. Dar nu am sa va vorbesc despre asta acum. Va fi un subiect separat, in care va voi povesti despre picanteriile, noptile nedormite si bairamele superfaine ale vietii de om de radio (ca jurnalist nu m-am considerat niciodata. Eu cu Badea...).

De ce “Destinatie – orice generatie”? Pentru ca am descoperit-o intamplator intr-un sertaras cu amintiri si mi-a dat un strop de inspiratie. Consider ca am ajuns la o varsta cand am destula maturitate pentru a purta o discutie inteligenta cu o persoana care a atins intelepciunea batranetii, dar am acumulat si suficienta experienta de viata pentru a putea da sfaturi pertinente unui adolescent. Ca si in emisiunea de la radio, si in viata am incercat mereu sa fiu un liant intre generatii, o punte de legatura, un translator de idei intr-o limba universala...

Mereu am trait cu convingerea ferma ca la baza oricarei relatii stau COMUNICAREA si IUBIREA. Fie ca este vorba de o legatura de iubire, de rudenie sau de prietenie. Fara comunicare totul este pustiu, fad, fatarnic si efemer... insa fara iubire, nu este nimic!

Ma gandesc acum, pe 27 decembrie, ca a mai trecut un an prin noi... Pe unii ne-a imbatranit, pe altii i-a maturizat. Cu fiecare an care trece, simt ca fac parte din alta generatie. Ii vad pe cei mai tineri si ma gandesc ca, uneori, se gandesc la cei ca noi ca la niste invechiti, babalaci... Noi nu avem timp sa ne plictisim asa cum o fac cei tineri. Viata nu ne da acest ragaz de lux. Dar este la fel de important sa nu uitam de noi si de ceea ce suntem. Prin varsta pe care o avem trebuie sa fim puntea de legatura intre celelalte doua generatii: copiii si parintii nostri, care gasesec din ce in ce mai putine cuvinte comune in comunicarea lor, si asa destul de monosilabica...

Fiecare generatie are idealurile sale, muzica sa, limbajul sau, felul ei de a percepe viata. Si chiar daca acestea difera de la o generatie la alta sunt si foarte multe puncte in comun. Bunicii nostri iubeau muzica vremurilor lor, sa mearga la baluri, sa iubeasca, sa fie in compania unor oameni dragi. Noua nu? Voua, celor mai tineri nu va plac tot cam aceleasi lucruri? Nu va place sa mergeti in cluburi? Nu va place muzica? Nu va place sa iubiti si sa fiti iubiti? Concluzia este ca singurul lucru care ne deosebeste este strict diferenta de varsta. Poate ca pe masura ce imbatranim ne mai pierdem din rabdarea pe care trebuie s-o avem fata de ceilalti. Poate ca voi, cei foarte tineri, sunteti prea rebeli si nici voi nu mai aveti rabdare. Deci, inca un punct comun...

De cele mai multe ori puntea asta intre generatii exista, dar este lasata in paragina, ii mai sare cate-o scandura, o napadesc paianjenii si la un moment dat se prabuseste... Si vinovati pentru asta suntem toti: copii, parinti, bunici...

"Young lady in black" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 30 x 42 cm

Craciun cu aroma de copilarie

2010-12-17T14:47:00.001-08:00

"Craciunul fericit este acela care ne poate inapoia iluziile copilariei; care ii poate reaminti unui varstnic placerile tineretii; care poate transmuta calatorul, peste sute de mile, direct in sanul cald si linistit al familiei." - Charles Dickens

E primul an in care sarbatorile de iarna vin parca pe furis... Craciunul nu mai miroase ca in copilarie, a brad si cozonac. Cu fiecare an care trece e parca mai timid, mai saracacios, mai lipsit de stralucire si are, din ce in ce mai tare, aroma de supermarket...

Mi-aduc aminte cu drag, dar si cu regret, de Craciunul inocentei... Cum alergam in ultima camera a casei si-mi puneam sapte perne-n cap, numai sa nu aud purcelul cum guita inaintea taierii. Cum ma bagam in sufletul mamei cand intindea turtele pe soba, numai cu gandul c-am sa-i fur cateva ca sa le rontai, asa fierbinti. Cum ne mai invarteam, eu si sor-mea, ca niste dracusori in jurul bunicii, care batea semintele de canepa pentru julfa! Sau cum nu ne mai dezlipeam ochii de pe geam, asteptandu-l pe tata sa apara cu bradu-n spate...

Eu cu Moshu (Gerila) la gradinita...

Ca se chema Mos Gerila sau Mos Craciun, conta mai putin! Cu adevarat importante erau trairile noastre de copii fara griji, bucuria din suflete si stelutele care straluceau in ochii nostri pe toata perioada vacantei de iarna!

Pe masura ce-am crescut, spiritul sarbatorilor de iarna a inceput sa paleasca putin cate putin... Si iata, ne-a prins un 2010 anost, cu un Mos Craciun ciuruit de criza, cu acelasi brad artificial de anul trecut, cu daruri mai modeste, cu veselie mai putina, cu plictiseala de a mai asculta colinde si cu mai putina bucurie in suflet. Aud din ce in ce mai multi oameni care-mi zic: "Of, de-ar trece mai repede si sarbatorile astea..."

E primul an in care m-a prins 18 decembrie cu bradul nefacut, cu traditionala curatenie de dinainte de sarbatori neterminata, cu turtele cu nuca inca in stadiu de proiect si... cu un gust amar... Un gust amar ca, anul asta, Craciunul incarca sa se furiseze in casele noastre ca un musafir nedorit.

Dar mai e o saptamana... Sapte zile in care se pot intampla si face multe. Trebuie doar sa scormonesc in cutia cu amintiri si sa scot de la naftalina Craciunul cu aroma de copilarie! Minuni marunte se pot intampla mereu... Mai ales acum, de Craciun!

"Eyes on you" - lucrare in acuarela pe carton

dimensiune 27 x 39 cm

Magia cuvintelor

2010-11-30T13:17:00.000-08:00

"Cuvintele sunt toata averea noastra" - Samuel Beckett

Cuvintele sunt printre primele lucruri pe care le invata un om in viata. Si cat traim, invatam alte si alte cuvinte. Ne imbogatim vocabularul pentru a putea comunica... Dar ce-ar fi daca ne-am trezi intr-o dimineata si am realiza ca nu mai putem spune nimic? Si nu, nu am devenit muti peste noapte! Doar ca... am uitat toate cuvintele. Le-am pierdut pentru totdeauna. N-am mai putea vorbi, n-am mai putea sa scriem sau sa citim...

Ar fi sfarsitul... Ne-am da seama ca, de fapt, intre noi si necuvantatoare, nu mai este nici o diferenta! Nu ne-ar mai ramane dacat gandurile si un trai trist intr-o lume pustie de cuvinte...

Am plange cu lacrimi amare dupa fiecare cuvant pe care nu l-am rostit la timpul lui, pentru fiecare carte pe care n-am citit-o, pentru fiecare poezie pe care n-am mai apucat sa o scriem... Am avea ochii inlacrimati pana la sfarsitul vietii.

Dar ce bine e ca nu-i adevarat! Ca nu e decat un scenariu. Ca maine ne vom trezi veseli si cu un chef nebun de cuvinte. Ca vom avea posibilitatea de a termina cartea pe care tocmai am inceput s-o citim. Ca maine ne vom lua inima in dinti si-i vom spune : "te iubesc". Ca va fi o noua zi in care vom spune cuvinte dulci sau taioase.

Ca si maine voi fi magicianul cuvintelor...

"Cuvinte I - Ideal" - lucrare in tus pe tiparitura

dimensiune 24 x 16 cm

"Cuvinte II - Hotarare" - lucrare in tus pe tiparitura

dimensiune 24 x 16 cm

"Cuvinte III - Visare"- lucrare in tus pe tiparitura

dimensiune 22 x 32 cm

Prietenie cu termen de valabilitate

2010-11-16T12:58:00.000-08:00

"Prietenia inseamna un suflet in doua trupuri" - Aristotel

N-am avut niciodata prea multi prieteni adevarati. Nu in sensul de iubiti, amici ori cunostinte. Prieteni de suflet. N-as putea sa-mi blamez pentru asta felul de a fi. De obicei sunt vesela, calma, comunicativa si foarte sociabila. Insa sunt oameni pe care ii cunosc de ani de zile, dar pe care nu i-am putut considera niciodata prieteni.

Poate ca sunt eu prea pretentioasa in ceea ce priveste notiunea de prietenie... Sufar si incerc sa-l alin cand sufera sau este necajit. Ma bucur de bucuria sa. Fac tot posibilul sa-l ajut cand are nevoie de ajutor. Ii sar in aparare cand cineva il vorbeste de rau. Vreau sa ma pot bizui pe el atunci am nevoie de o mana de ajutor. Gasesc la el o vorba buna cand sunt la pamant. Impartasim impreuna atat momentele triste, cat si cele de fericire...

Pentru mine asta inseamna o legatura adevarata de prietenie, indiferent ca este vorba de o femeie sau de un barbat. Poate cer prea mult de la cei care ar trebui sa-mi fie prieteni! De partea mea de prietenie am avut grija intotdeauna, fara sa consider ca fac un efort deosebit pentru a demonstra cuiva ca pot oferi prietenia neconditionat, indiferent de situatie.

Dar cand si de ce o prietenie depaseste termenul de valabilitate? Cata nepasare trebuie sa suporti din partea unui om, ca sa nu mai consideri ca-ti este prieten? Cata umilinta sau cata indiferenta? Cat de mare trebuie sa fie prapastia intre doi oameni astfel incat prietenia sa inceapa sa puta, sa prinda mucegai, sa-si schimbe culoarea si aspectul... intr-un cuvant: sa expire?

"Dear friend"- lucrare mixta in creion si tus, pe carton,

dimensiune 50 x 70 cm

Maria si pictura (pentru a vedea dimensiunea reala a lucrarii)

P.S. Fiindca aceasta lucrare este una din favoritele mele si pentru ca am abordat subiectul prieteniei adevarate, as dori sa o dedic unor oameni dragi si cei mai buni prieteni ai mei: iubitului meu si Soniei...

Cel mai de pret dar

2010-11-06T16:41:00.001-07:00

M-am nascut sub o stea norocoasa. O stea care nu a incetat niciodata sa-mi lumineze calea. Sa-mi indrume pasii. Ma uit acum la mine si-mi place ceea ce vad. Imi place cum sunt si unde-am ajuns. Sunt impacata cu mine insami si cu cei din jur. Stiu cine sunt si ce vreau de la viata.

Inca din prima clipa cand am deschis ochii, am vazut langa mine IUBIREA. O iubire sincera izvorata din suflete deosebite. Fiind mezina familiei, cred ca am fost un pic rasfatata si de soarta. De primii ani ai copliariei imi amintesc vag. Am mai umplut din amintiri cu ceea ce-mi povesteau ai mei cand ne uitam pe poze. Un copil balai cu ochii mari si jucausi. Mama-mi zice ca am fost cuminte si nu vad de ce as contrazice-o! Mi-aduc aminte doar ca veneam cu rochita mozolita de la joaca, iar vecina noastra imi spunea tot timpul “vai, ce te-ai murdarit!”. Eu aveam invariabil, de fiecare data, acelasi raspuns: “las’ ca pala mama!”...

M-am ridicat dintr-o familie modesta, dar am avut o copilarie fericita. Dragostea parintilor, a fratilor si a bunicii, cu care am crescut in aceeasi curte, mi-a insotit toata dezvoltarea mea ca om. Din cand in cand imi vin in minte imagini si intamplari care uneori ma amuza, alteori fac sa-mi lacrimeze ochii. Crampeie, franturi din cea mai frumoasa si lipsita de griji perioada a vietii...

Draga de mama, cum se trezea dimineata inaintea tuturor ca sa ne pregateasca hainutele pentru scoala si nelipsitul, dar sanatosul mic dejun cu ceai sau lapte cu nechezol si friganele. Sau cum nu inchidea un ochi toata noaptea cand eram bolnaviori, cu toate ca a doua zi se ducea la munca. Cum a facut ea, impreuna cu noi, 40 de ani de scoala...

"Cei 3 muschetari" - Irina, Costin si mezina de mine

Cum as putea sa nu mi-l amintesc pe tata, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace, cum invartea clatitele in aer cu tigaia, iar noi ne repezeam razand la farfurie, imediat cum termina una de facut? Cum as putea sa-l uit cand, de fiecare data cand desenez, ma gandesc ca acest har il am mostenire de la el. Spirit creator si plin de dragoste pentru noi, nu lasa sa treaca neobservat nici un 1 sau 8 martie sau vreo zi de nastere. Chiar daca stateam mai prost cu banii, oricare dintre noi primea o mica atentie si o felicitare facuta de mana lui, insotita de cateva cuvinte duioase...

"Cu drag, taticu"

Bunica mea, Mamaia cum ii spuneau toti nepotii, s-a dus langa ingeri acum vreo 9 ani, insa mereu am senzatia ca de undeva de acolo, ma vegheaza in continuare. Femeie puternica, dreapta si ramasa vaduva de tanara a crescut singura 5 copii. De ea imi amintesc de fiecare data cu mare drag... Cum ma descanta de deochi cu carbuni din soba, cum imi dadea, pe ascuns, cate-un banut cand veneam acasa de la facultate (cu toate ca avea o pensie de nimic de la CAP) sau cum m-a invatat sa strang masa... Imi spunea ca Maica Domnului sta in genunchi cat mananci si nu se ridica pana nu ti-ai strans si ultima firmitura de paine!

"Patru generatii" - de la stanga la drepta:

Mama, nepoata Alexandra, Irina si Mamaia

Steaua mea norocoasa continua sa ramana cu mine. Am avut sansa sa intalnesc iubirea vietii mele si o data cu ea sa intru intr-o familie la fel de frumoasa, de plina de iubire si de unita. Cel mai de pret dar pe care il am este familia. Ea este iubire, intelegere si sprijin neconditionat! Iar si iar...

“Cat mai suntem, cat mai sunt,

Mangaiati-i pe parinti.”

... spunea Maestrul Paunescu, plecat si el dintre noi... Plecat poate sa reintregeasca Cercul Poetilor Disparuti, care acum ii mai recita versuri doar lui Dumnezeu...

Un dar nepretuit, pe care l-am primit de curand, este tabloul care mi-a colorat copilaria. Un desen facut de tata si care a ajuns la mine acum 2 saptamani, datorita surioarei mele dragi si iubite, Irina. Multumesc din suflet! Tuturor...

"Bamby"- tabloul cu care am crescut...

... si cu toate ca nu-l mai vazusem de ani buni, a fost sursa de inspiratie pentru prima mea pictura murala:

Trece timpul, ca nebunul...

2010-10-21T13:03:00.001-07:00

“Nimic nu trece mai repede ca anii, copiii timpului” – Leonardo da Vinci

Lumea e intr-o continua schimbare. Se spune ca in bine... De cele mai multe ori, din pacate, schimbarea asta e mai mult o involutie a fiintei umane. Ma refer la suflet, la omenie, la bunatate...

Ma gandeam acum cateva minute la cum “dispar” prietenii din viata noastra. Si nu, Doamne fereste! Is bine sanatosi. Cu cat trec anii, observi ca numarul celor apropiati, care trec de testul suprem al timpului, e din ce in ce mai mic. Cu fiecare an se restrange, din ce in ce, lista de prieteni care iti dau un telefon sa-ti zica “La multi ani!” de ziua ta. Sau trec din intamplare pe la tine si habar n-au ca, taman in ziua aia, e aniversarea ta... Nu am avut niciodata pretentii pentru flori sau cadouri. Cand vad flori frumoase, mi le cumpar. Cand am nevoie de ceva, imi iau. Mi se pare stupid sa astept jumate de an, numai sa fie ziua cuiva, ca sa-i daruiesc din inima un lucru de care stiu ca are nevoie chiar atunci... Dar imi place sa cred ca se mai gandeste cineva la mine, la noi, intr-o zi din asta mai deosebita. Un gand, o imbratisare sau cateva cuvinte din suflet sunt de ajuns!

Pe de alta parte, ce asteptari sa mai ai? Oamenii uita si de ei insisi in lupta asta continua pentru supravietuire, pentru bani... Uita sa mai zambeasca. Uita sa se mai bucure. Uita prea multe lucruri esentiale, legate de calitatea de om.

Unde-s bairamele de altadat’? Unde-s prietenii cu care organizai chermeze ad-hoc cu o sticla de vin de tara, o tava cu saratele si muzica la maxim ca sa-ti terorizezi vecinii?

Acu’ pana si unui plod de clasa-ntai ii face ma-sa petrecere cu colegii la restaurant. Majoratele! Acasa? Nici vorba... In club frate, ca asa-i la moda acum. Revelion acasa la cineva cu salata de boeuf, sampanie, fursecuri si artificii? Nu! Categoric nu. Pentru asta faci rezervari cu 6-8 luni inainte la pension sau la hotel, de preferat in strainatate. Sa-ti cheltuiesti toti banii stransi intr-un an. Dar inainte sa te-ntorci acasa, faci si-un shopping mic in Austria, ca-s reduceri... Vii rupt in fund, dar macar ai matu’ plin si geamantanul burdusit cu chiloti de firma.

De asta am spus ca lumea se transforma. Nu neaparat in ceva mai bun... Chiar daca am ajuns in acest punct al existentei noastre, sa nu uitam de unde-am plecat. Sa nu uitam cine suntem. Sa nu ne uitam familia si prietenii adevarati!

P.S.: Iubitul meu, iti ofer acum o floare strategic plasata, la 6 ani de cand am devenit doamna inimii tale...

“Rose for you” – lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 42 x 30 cm

Ospatar pentru o ora

2010-10-13T15:28:00.001-07:00

“Nu conteaza ce meserie ai, conteaza sa fii cel mai bun!” – Abraham Lincoln

Nici nu implinisem 22 de ani, cand m-am trezit licentiata si somera cu diploma! Terminasem cei 4 ani de facultate pe care mi-i propusesem sa-i fac. Pe vremea aia masterul era mai mult un moft. Oricum, privind azi in urma, ma gandesc ca l-as fi facut degeaba...

Deci, asa cum va ziceam, ma trezesc cu diploma-n buzunar si dornica sa fac primii bani din munca cinstita. M-am prezentat la cel dintai interviu pe care mi-au picat ochii, intr-un anunt din ziar. Ospatar la o terasa imensa (Corso, parca) din spatele Hotelului Traian din Iasi. Tipa care se ocupa de selectie a cam facut ochii mari la mine si m-a intrebat candid: “Esti sigura ca vrei sa faci asta? Abia ai terminat si din cate vad eu, cu note mari...” Ferma pe pozitii, am zis ca vreau. Macar sezoniera, ca vara abia incepuse, iar eu inca nu eram pregatita sa parasesc Iasul si sa ma-ntorc acasa...

Zis si facut! Raman la munca imediat dupa interviu. Mi s-a dat un tricou personalizat si-un sortulet. “Ce mare stiinta”, ma intrebam eu, “sa servesti niste bere si inghetata la musterii?”. Ei bine, spre rusinea mea, dupa o ora ma intorceam la doamna care ma “angajase” (oricum eram in probe) si ii spuneam ca meseria asta nu-i de mine! Mi-era o jena... Ma gandeam ca se va supara pe mine. De unde! A zambit amabila si mi-a zis doar cateva cuvinte:

”Tu, fetita, urmeaza-ti destinul! Nu-i acesta... Lasa-i pe altii, care nu pot sau nu au alta varianta, sa faca asta in locul tau. Poti pleca linistita. Sa ai o viata frumoasa!”

Uite-asa s-a terminat vasta mea experienta de barman-ospatar. Intr-o ora! Acum la mai bine de 11 ani mi-am amintit, fara sa vreau, de spusele femeii... De-atunci am devenit mult mai intelegatoare si indulgenta cu ospatarii mai putin indemanatici. Ma gandesc ca poate ei n-au avut sansa de a da peste cineva care sa le spuna ca au un alt destin...

Cred ca fiecaruia dintre noi ii trebuie un dram de noroc, de talent sau de har ca sa practice o meserie. Nu toti oamenii pot fi medici. Sau directori, aviatori, muzicieni, ingineri, dascali... In viata, de cele mai multe ori, pornesti de jos ca sa poti ajunge acolo unde iti doresti. Insa, oricat de “jos” ar fi, nici o munca nu este degradanta ori injositoare... Cel mult poate sa nu-ti placa! Trebuie sa existe si gunoieri, hingheri, gropari, femei de serviciu, muncitori necalificati – fiecare dintre ei este o piesa importanta dintr-un puzzle complicat.

Exista si momente cand trebuie s-o iei de la capat. De la zero sau chiar de la minus... Important este sa nu-ti pierzi niciodata dorinta de a invata lucruri noi. Sa nu te sperie un alt inceput de drum... Pot fi mai multe incercari pana ajungi unde-ti doresti. De cele mai multe ori faci ceea ce poti si mai putin ceea ce-ti doresti. Sau ce-ti place. Abia in momentul in care reusesti sa le faci pe ambele, in acelasi timp, te poti considera un om norocos.

“Martini” – lucrare mixta in creion si creioane colorate,

dimensiune 42 x 30 cm

Cu pumnul in gura!

2010-10-08T16:37:00.000-07:00

“Nu poate fi o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi decat pierderea libertatii cuvantului.” – Demostene

M-am nascut intr-o generatie care a prins cea mai neagra parte a comunismului. Ultimii ani in care romanul de rand a trait cu frica-n san si a indurat cele mai grele conditii de trai si de exprimare. Eram copil si totusi am vazut multe... Am vazut cum parintii imi spuneau: “Shttt! ...asta nu-i voie sa zici! ...despre asta nu-i voie sa vorbesti!”. Am crescut cu “nu-i voie”. Nu era voie sa zici ca nu ai ce manca. Nu era permis sa spui ca ti-e frig sau ca n-ai lumina si-ti faci lectiile la flacara lumanarii sau a lampii pe gaz. Nu era voie sa spui ca nu-ti place regimul sau ca nu-ti ajunge ratia de pe cartela de zahar, ulei sau paine...

Dar, a venit Revolutia din ’89! Ne-am luat singuri portia de libertate. Cel mai de pret drept pe care l-am castigat atunci, cu sacrificiul sutelor de tineri impuscati in strada, a fost LIBERTATEA CUVANTULUI! Puteam, in sfarsit, sa spunem deschis si in gura mare ce nu ne convenea. Puteam sa criticam si sa zicem “HUOO!”, fara sa ne fie teama ca ne salta securitatea...

“Inarmati” cu aceasta libertate de exprimare am imbatranit cu 20 de ani. Tinerii, care au iesit in ’89 cu piepturile dezgolite in fata mitralierelor, nu mai sunt atat de tineri... Taria din glasurile lor s-a transformat mai mult intr-un marait pe care, uneori, nu-l mai aud decat ei. Nu stiu ce stafeta a preluat junimea de azi. Dar sunt convinsa ca nu este aceea a tinerilor revolutionari!

S-au scris milioane de pagini de ziar, s-au facut mii de ore de talk show-uri la TV, s-a umplut internetul de oameni care au sau nu ceva de spus... Numai ca, in invalmaseala asta abramburistica, am inceput sa pierdem sau sa uitam pentru ce-am luptat acum 20 de ani! Pumnul in gura a revenit “la moda” in aproape toate domeniile. Chiar daca nu inseamna beciurile securitatii si munca silnica pentru slava partidului, tot mai multi oameni simt racoarea de otel a pumnului in gura.

Daca protestezi iti taie din leafa sau te sanctioneaza. Si daca nu te potolesti nici asa, te trezesti fara loc de munca... Doar tre’ sa se faca restructurari de criza. PUMN IN GURA!

Daca nu esti de acord cu “seful” al mare si-l comentezi pe la TV sau ai pareri diferite fata de ei, te exclud din partid de nu te vezi! PUMN IN GURA!

Daca nu te inscrii in partidul care “trebuie”, cat este la putere, nu mai primesti in veci fonduri de la stat. PUMN IN GURA!

Daca nu-l preaslavesti pe conducatorul iubit esti categorisit drept tonomat si sluga mogulilor. PUMN IN GURA!

Daca incerci sa deschizi ochii cuiva si sa-i atragi atentia ca a gresit, iar acel cineva este plin de orgoliu si de trufie, te trezesti banat si dat afara de pe mosie. PUMN IN GURA!

Problema nu este ca dispare cate un om de pe scena... De fiecare data se va gasi altcineva care sa-i ia locul! Dar azi se intampla unuia, maine altuia si tot asa. Pana intr-o zi, cand iti va veni si tie randul sa primesti un PUMN IN GURA!

Aceste randuri nu se adreseaza tuturor! Pentru ca nu vreau sa-i bag in aceeasi oala, cu mine sau cu cei care-mi seamana, pe ceilalti: pupincuristii, lingaii, slugile, fanaticii, iscoadele, tradatorii... Soarta acestora din urma nu ma intereseaza!

La cati pumni in gura am luat NOI, ar fi trebuit ca acum sa inmuiem painea-ntre gingii... Dar stiti ce? Dintii nostri s-au dovedit a fi mai tari decat pumnul lor. In fata tuturor marsaviilor inca avem taria sa raspundem la atacuri cu un zambet larg si sanatos la cap!

“Freedom” – lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 42 x 30 cm

Un strop de imaginatie

2010-10-03T01:01:00.000-07:00

"Fiecare are mai multa imaginatie decat curaj!" - Nicolae Iorga

Mai pot! Mai pot sa-mi imaginez intr-o lume in care principala activitate este aceea de a-ti asigura ziua de maine. Mai pot visa cu ochii deschisi, atunci cand vad in jurul meu numai minciuna, hotie si oameni rai. Imaginatia nu mi-o poate lua nimeni... E lumea mea in care, uneori, imi fac bagajele si plec. E oaza mea de liniste, supapa de siguranta. Este metoda mea de autoaparare la mizeriile care ne inconjoara!

Taramul imaginatiei mele este un loc plin de culoare, de bucurie, de impliniri. De aici imi extrag seva de artist, fara de care nu as mai putea crea frumosul, intr-o lume a hidoseniei.

Nu-mi poate interzice nimeni sa nu-mi imaginez un apus de soare albastru... Sau ca, in acest moment, ma aflu in varful turnului Eiffel, iar la picioarele mele se asterne Parisul. Nu-mi trebuie nici aprobare, nici bani sa-mi imaginez ca ma plimb pe malul unei mari inexistente si ascult muzica valurilor care se sparg de tarm... Nu ma poate impiedica nimeni sa-mi inchipui ca ma trezesc intr-o dimineata si vad ca toti oamenii zambesc, ca nu mai exista sarlatani, ca lumea nu se mai invarte in jurul atotputernicului ban, ca nu mai sunt oameni care sufera de foame, ca... Ai inceput deja sa-ti inchipui, nu-i asa? Ti-am starnit dorinta de a-ti imagina o lume doar a ta?

Imagineaza-ti! Stiu ca poti! Asa...

" Calatorie imaginara" - lucrare mixta in creion si creioane colorate

dimensiune 42 x 30 cm

La hotarul dintre alb si negru

2010-09-28T04:44:00.000-07:00

"Si totusi cate lumini, cate culori nu se pot deslusi in desimea unei nopti plumburii!" - Cella Serghi

Sa ne imaginam, pentru o clipa, cum ar fi viata noastra fara culori! Sa nu ne putem bucura de verdele padurilor, de albastrul cerului, de rosul florilor de mac. Totul sa fie in alb, negru si nuante de gri... E un exercitiu de imaginatie destul de greu pentru ca suntem obisnuiti ca, de fiecare data cand deschidem ochii, sa fim inconjurati de culoare!

Ar fi o lume terna, posomorata, fara bucurie, apasatoare. Toate masinile ar avea aceeasi culoare. Toate hainele ar fi cenusii. Toate florile ar fi la fel! Cum ar fi sa oferim cuiva un buchet de trandafiri... gri?

Abia atunci cand ne gandim cum ar fi fara culori, ne dam seama de insemnatatea lor. Asa procedam cu mult prea multe lucruri din viata noastra, pe care ni le insusim cu drept de proprietate, fara sa banuim ca intr-o zi ar putea sa dispara!

Am trait, acum cativa ani, cu senzatia ca totul in jurul meu se transforma in cenusiu. Cladirile, orasele, trenurile, strazile, dar mai ales oamenii. Imbracati in haine gri sau in culori neutre, pareau o masa compacta de ciment. Nimeni nu mai voia sa iasa in evidenta... Cu timpul, culoarea oraselor, a strazilor, a caselor s-a schimbat. Insa, oamenii au ramas in acelasi cenusiu vesnic. Chiar si azi, mergand pe strada, am observat ca sunt mai multi oameni gri decat colorati. Multi au acceptat si si-au insusit aceste culori sterse. Le folosesc ca pe un fel de camuflaj, ascunzandu-se de ceva sau de cineva. Sau, poate, de ei insisi...

Daca intr-o zi ne-am hotari sa aruncam toate hainele gri, maro, cenusii, kaki, negre, multi dintre noi ar observa ca nu mai au cu ce sa se imbrace a doua zi!

Mai cred ca si sufletul fiecarui om are o anumita culoare. Al meu, de exemplu, este verde. Pe unii oameni ii vad cu sufletul de culoare galbena. Sau violet. Cele mai putine suflete au culoarea alba sau roz. Sunt cele de copii. La altii nu pot sa trec dincolo de intunecimea negrului. Dar cele mai nefericite suflete nu au nici o culoare...

"Hotarul dintre alb si negru" - lucrare mixta in creion si tus

de dimensiune 42 x 30 cm

Anita - episodul III

2010-09-24T12:07:00.000-07:00

"Sexul este arta de a controla lipsa de control" - Paulo Coelho

Primul gand care-i trecu prin minte era sa lase telefonul sa sune... Dar, daca o fi Tudor? In doua secunde ajunsese la telefon.

- Da...

- 'Neata fetita! se auzi in difuzor vocea vesela a Ioanei.

Intr-un fel era dezamagita... Sperase sa auda vocea lui calda.

- 'Neata bobocule! ii raspunse Anita ca o piscuta lenesa. Ce s-a intamplat de suni asa devreme? Si e si duminica...

- Diavol mic ce esti! Credeai ca scapi asa usor de mine? Mor de curiozitate... ai plecat de la mine cu Tudor... Vreau sa-mi spui tot, tot, tot!

Anita si-o inchipui pe Oana. Cu ochi sclipitori si scormonitori, gata sa obtina orice informatie, oricat de picanta, care i-ar fi potolit curiozitatea. A reusit s-o convinga ca ii povesteste totul, dar mai tarziu, la o cafea.

Ramasa din nou singura cu gandurile ei, simti cum o invaluie din cap pana in picioare un soi de placere vinovata. Oh, Doamne, Tudor!... Nu mai credea ca destinul i-l va mai scoate in cale. Pentru ea, capitolul se incheiase de mult. De ce dupa atatia ani? Nici macar nu fusese o relatie propriu-zisa. Se bazase mai mult pe chimie, pe faptul ca se potriveau atat de bine in pat! Poate si de asta, cu o seara in urma, n-a stat mult pe ganduri... Faceau sex ori de cate ori se ivea ocazia. Fara limite. Pasional. Carnal. Incercasera aproape tot ce le provoca placere. Erau tineri si viata le asternea lumea la picioare...

In coltul buzelor, ii infloreste deodata un zambet de dracusor. Ii tot revenea in minte seara in care pusese la cale un plan s-o faca in trei. Era ziua lui si voia sa-i faca o surpriza de proportii. Stia ca asta este una din cele mai mari fantezii ale lui. Si ale ei, de ce sa nu recunoasca? Bisexuala nu se stia, poate doar usor bi-curioasa, ca tot era un termen trendy. Oricum, o fascinasera dintodeauna sanii altor femei si, in sfarsit, avea ocazia sa-i mangaie si cu mainile, nu numai cu ochii...

Vorbise din timp cu Nicole, amica ei de baut cafele si de mers prin discoteci. O brunetica nu prea inalta, libertina in gandire si purtare, dar inzestrata cu o pereche de tate care le-ar fi facut invidioase si pe cele mai retusate vedete de la Hollywood! Nici una dintre ele nu avea experienta intr-un ménage à trois, dar... erau dornice sa invete. Erau usor fastacite, dar si excitate... Cate un gin tonic, la cafeneaua de la parterul blocului unde statea Tudor, le dadu curajul necesar sa urce-n lift.

Tudor facuse ochii mari cand le vazu pe amandoua la usa, radiind erotism si frumusete.

- La multi ani! ii zise Anita, in timp ce se lipea firbinte de el... Sper sa-ti placa darul meu pentru tine... Il meriti! si se intoarce brusc spre Nicole. Ii prinse gingas capul intre palme, sarutand-o apasat pe buzele umede. Putem intra? Sau vrei sa oferim vecinilor tai un spectacol de pomina...

- Cum sa nu..., le raspunse in reluare Tudor, in timp ce se dadea usor inapoi. Bonsoir Nicole! Ce surpriza placuta...

- La multi ani si din partea mea, chicoti Nicole in timp ce se ridica pe varfuri sa-l sarute.

Jocul incepuse! Zarurile se rostogoleau intruna...

Va urma...

"Sweet Kiss" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 42 x 30 cm

Click pe fiecare pentru:

Anita - episodul I

Anita - episodul II

Dilema existentiala

2010-09-19T05:55:00.001-07:00

"O existenta care nu ascunde nici o nebunie n-are nici o valoare" - Emil Cioran

Dilema existentiala

Ce esti tu pentru mine?

E-o intrebare buna...

Esti fulger sau lumina?

Esti soare sau esti nor?

Esti lacrima sau zambet?

Esti locul meu de dor...

Esti munte ori esti mare,

Esti varf sau hau adanc?

Esti frunza sau esti floare?

ESTI TU! Eu, oare sunt?

Roman, Octombrie 2000

"Blue eyes"- lucrare mixta in creion si creioane colorate

dimensiune 21 x 30 cm

100 de motive sa zambesti

2010-09-19T04:56:00.000-07:00

“Un zambet este o modalitate necostisitoare de a-ti schimba infatisarea” – Charles Gordy

Mi-au placut dintotdeauna oamenii care zambesc. Nu ma refer aici si la cei care afiseaza un zambet fortat, artificial. Vorbesc despre acel suras natural, sincer, venit din toata inima. Oamenii care nu stiu sa zambeasca mi se par nefericiti, neimpliniti... Au colturile gurii lasate in jos chiar si atunci cand se chinuie sa rada. Sunt oameni care mie nu-mi inspira nici un strop de incredere. Taciturni, incruntati, introvertiti, inflexibili...

Atunci cand zambesc am senzatia ca eman in jurul meu o aura de energie pozitiva, calda. Un suras imi relaxeaza mintea si sufletul. Si cand ma gandesc ce simplu e... aproape involuntar. Cert este faptul ca la un zambet folosim mai putini muschi decat atunci cand ne incruntam! Si nu apar nici ridurile de expresie :)!

Suntem programati genetic sa zambim. Am aflat de curand ca bebelusii zambesc, mai ales in somn, inca din prima zi de viata. Si daca ar fi sa ma iau dupa ecografiile moderne 3D si dupa specialisti, ei zambesc inca din pantec. Asa ca nu-mi explic de ce unora le este atat de greu sa te trateze cu un zambet. De parca-i doare sau ii ustura! Acrituri!

Au fost momente in viata cand, cu un singur zambet cald, nu ironic, am reusit sa-i dezarmez si pe cei mai inversunati “parteneri de discutie”. Ma amuza furia lor vazand ca nu ma cobor la nivelul unei minti intunecate, ca imi pastrez calmul si nu-mi ies din pepeni.

Reversul acestui tip de exprimare este zambetul izvorat din iubire. Cred ca este cea mai frumoasa forma de manifestare a omului. Atunci zambesti cu totul: cu gura, cu ochii, cu inima... Un suras cald si o atingere delicata fac uneori mai mult decat o mie de cuvinte atent alese.

Nu neg faptul ca in zilele astea, ceea ce se intampla in jurul nostru nu ne mai ofera nici un motiv de bucurie, nici un motiv pentru un zambet... Dar, daca il uitam incuiat acolo, undeva, s-ar putea ca intr-o zi sa nu ne mai amintim unde l-am pus.

Sa-l folosim mai des, pentru ca stim cu totii cum sa zambim! Trebuie doar sa vrem... Sa cautam in fiecare zi cele 100 de motive pentru a zambi. Eu le-am gasit. Si descopar in continuare altele.

P.S.: La final nu va pot oferi decat 100 de zambete!

“One hundred smiles” – colaj popart

realizat din peste 150 de decupaje

de dimensiune 40 x 30 cm

Anotimpuri

2010-09-07T09:02:00.000-07:00

“In miezul iernii am invatat, in cele din urma, ca in mine exista o invincibila vara” – Albert Camus

Mi-a ajuns! Unde ma-ntorc dau peste prostie, ipocrizie, idiotenie, rautate, saracie, criminali, mincinosi si hoti. Gata! Simt ca neuronii mei nu mai suporta.

Sufletul si ochii mei plang dupa FRUMOS. Cuvinte, imagini, sentimente... Am realizat ca am uitat sa ma bucur de frumusetea domneasca a unei flori de camp, de un apus de soare parguit, de maretia apasatoare a unui copac batran, de zambetul sincer si nevinovat al unui copil.

Vreau din nou sa fiu incantata de micile detalii ale naturii. De Iarna, de Vara, de Primavara si... de ce nu, de Toamna! Sunt anotimpurile noastre, cu tot farmecul lor, pe care am uitat sa le admiram. Pana acum cativa ani ma bucuram ca un copil Primavara, cand natura oferea un regal de verde. Sufletul si inima mi se incarcau de culoarea cruda a ierbii si a frunzelor. Florile isi etalau mandre in fata mea, ca fetele la un concurs de mis, culorile si miresmele. Stiam sa ascult povestile adunate de-a lungul iernii in izvoarele care susurau... Mi-am inchipuit intotdeauna Primavara ca pe o faptura feciorelnica, dar si foarte curioasa!

Vreau din nou sa-mi alinte simturile Vara, anotimpul care mi-e cel mai drag. Anotimpul in care m-am nascut si cu care am o relatie aparte. Pana si vara vietii noastre, este perioada in care suntem la apogeul fizic si mental. Totodata, este si vremea vacantelor, cand lasi in urma tot ce te-a macinat un an de zile si te duci, fara ganduri dupa tine, in sanul naturii. Sa-i vezi maretia si sa te incarci cu energie curata.

Despre Toamna? Numai cuvinte de lauda. Nu vreau s-o mai privesc doar ca pe o perioada in care ploua, e rece, vremea e mohorata iar frunzele se astern resemnate la picioarele noastre... Vreau sa-i vad paleta de culori cu care natura, artist de seama, picteaza viata in jurul nostru. Vreau sa ma gandesc la Toamna ca la merele coapte sau ca la mirosul de struguri, gata de cules...

Se vede-n zare si Iarna... Las-o sa vie, sa ne invaluie pe toti cu lacrimi inghetate, sculptate in ochii de zei. Sa stearga din noi toate pacatele! Iar eu sa stau la gura sobei si s-o ascult pe mama depanand povesti de altadata, in timp ce pregatim turtele cu nuca si cozonacii pentru Craciun.

Daca faci un mic efort de imaginatie poti sa dai la o parte, macar pentru putin timp, uratenia din jurul tau. Atunci ramai doar cu lucrurile frumoase care te inconjoara. Ai sa descoperi ca, de fapt, ele nu au disparut niciodata. Raman acolo pana deschizi din nou ochii mari... si le vezi!

Materia prima pentru colaj...

"Sexy seasons" - colaj pop-art de mari dimensiuni 58 x 34 cm,

realizat din 90 de decupaje

P.S.: La cum arata fetele astea, e un calendar care nu mai are nevoie de zile, saptamani sau date...

Zbor deasupra unui cuib de slugi

2010-08-31T13:21:00.001-07:00

"Omul s-a nascut liber, dar este pretutindeni in lanturi" - Jean-Jacques Rousseau

Sssttt! Vorbeste in soapta... Mergi usor pe varfuri... Sa nu cumva sa deranjezi!

Ne pierdem pe zi ce trece taria din glas, puterea din brate, constiinta din suflet. Devenim marionete in mana unor papusari diabolici. Ca sa fim linistiti, cuminti, ne multumim doar cu circ. Fara paine. Din spectatori de pe margine, ne trezim dintr-o data in lumina reflectorului, in arena. Dansam dupa cum ne canta altii. Pe sarma ghimpata, in varful picioarelor, fara plasa de siguranta... Ne prindem nestiutori, acolo sus, intr-o grotesca hora a deznadejdii.

Esti ametit, obosesti, dar nu te poti desprinde. Sub tine si sub ceilalti se intinde haul. Esti prins in chingile fricii si ale neputintei!

Papusarii au lasat demult sforile din mana. Ei nu urca pana acolo, pe sarma, cu marionetele! Stau jos in loje calduroase si ranjesc la spectacolul oferit gratis, fara bilete la intrare...

Sarma ghimpata pe care dansam este vie si se hraneste cu rautatea celorlalti. Se multiplica si creste cu fiecare minut. Se transforma in ring de dans si, totodata, intr-un gard inalt pana la cer. E foarte des si nici o raza de speranta nu mai are cum sa strabata. Te sufoca, iar fiecare ghimpe din el iti sfasie carnea si sufletul. Mirosul de sange cald intuneca mintile papusarilor. Sunt ca niste fiare care stiu ca prada lor mai are doar o suflare!

Dar tu dansezi, dansezi in continuare pe o muzica surda pana nu mai poti. Nu-ti mai pasa de nimic. Stii ca oricum ai sa cazi in groapa cu lei! Inainte de saltul mortal - zambesti...

Locul tau pe sarma nu ramane gol. Sunt milioane de marionete care stau la coada, sa urce pe scara ingusta. In cadere incerci sa-i previi, sa le deschizi ochii, dar gura ta este muta, iar urechile lor surde...

"Dansul durerii" - lucrare mixta in creion, creioane colorate si colaj

de dimensiune 42 x 30 cm

P.S.: Textul din lucrare reprezinta primul articol din Declaratia drepturilor omului si se traduce asa: "Toate fiintele umane se nasc libere si egale in demnitate si in drepturi."

Prostii se aduna in haita

2010-08-23T15:12:00.001-07:00

"Universul si Prostia sunt infinite. Totusi, de primul nu sunt atat de sigur!"- Albert Einstein

Nu am putut niciodata sa-i sufar nici pe prosti, nici pe betivi. Reactia de respingere nu este una voita, e involuntara. Cred ca sunt inzestrata cu un radar natural pentru aceste specimene... Dar, ma bucur ca nu sunt singura!

Intamplarea a facut ca, in aceasta seara, sa prind vreo 30 de minute dintr-un interviu pe TVR Cultural. Invitat - un domn distins si simplu, cu voce calda si un intelect deosebit. Dr. Adrian Majuru. Nu mai auzisem pana acum de el, insa mi-a ramas intiparita in minte o fraza de-a lui: "Prostul nu ataca singur un om inteligent. Prostii se aduna in haita si conduc... "

Exista un soi de prostie cu care pot coexista pa planeta asta. E vorba de tampenia nativa a celui pe care Mama-Natura nu l-a inzestrat la nastere cu un IQ dolofan. Poate ca n-o fi vina lui ca-i asa! E prostul care-si cunoaste patratica si rar il auzi spunand ceva.

Dar mai e o natie de prost. Cel cu gura mare! Eh, pe asta nu-l pot suporta deloc! Toleranta mea, vis-a-vis de acest gen de om, este ZERO. E prost, e fudul, e snob si pe de-asupra mai iese si-n luminile rampei. Sa-i vada, bre, tot poporul netezimea ca-n palma a a circumvolutiunilor creierului sau odihnit!

E o vorba care spune ca "daca prostia ar durea, multi s-ar tavali in chinuri". Sincer, eu mi-as dori tare mult sa-i vad asa pe cativa. Pe jos, torturati de propria lor prostie. Daca mai este adevarat si ce spune Biblia, ca "fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor va fi Imparatia Cerului", am sa ma gandesc de doua ori daca mai vreau sa ajung in Rai...

P.S.: Lucrarea pe care vreau sa v-o prezint azi nu este, nicidecum, o oda inchinata pe altarul prostiei. E o dedicatie speciala pentru TATA, care azi ar fi implinit 71 de ani. Iti multumesc, tata, ca de la tine am mostenit tot ce aveai mai de pret: bunatatea, dragostea, inteligenta si sufletul de artist! Acum, la ceas tarziu din noapte, vars o lacrima de dor in amintirea ta...

"Lumini si umbre I" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 32 x 40 cm

"Lumini si umbre II" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 32 x 40 cm

"Lumini si umbre III" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 32 x 40 cm

"Lumini si umbre - TRIPTIC"

Adevarul gol-golut

2010-08-17T07:18:00.000-07:00

"Adevarul este o flacara atat de intensa, incat multi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii inchid ochii ca sa nu-l vada, iar altii fug ca sa nu fie arsi." - Goethe.

In DEX, adevarul gol are urmatoarea definitie: "adevar spus direct, fara menajemente; adevar evident, care nu poate fi negat." Pana si simplul cuvant "ADEVAR" are ceva care parca zgarie urechea. Insa, exista momente in viata cand dam nas in nas cu adevarul gol-golut. Cu acel adevar pur, dar nemilos, care ne pune in postura de a alege. Fie il acceptam asa cum este, fie fugim de el cat ne tin picioarele. A doua varianta este intotdeauna calea cea mai simpla... Stiti cum se spune: "mai bine o minciunica dulce, decat un adevar care doare". Dar a fugi de adevar nu este solutia finala, pentru ca minciuna are picioare scurte si adevarul te ajunge in cele din urma.

Pe mine m-a frapat intotdeuna faptul ca dintre toate vietuitoarele pamantului, fiinta umana este singura capabila sa minta! Cu exceptia oamenilor, intreaga suflare a Terrei traieste intr-un adevar absolut, de o frumusete coplesitoare. Acest adevar reprezinta tocmai esenta vietii, a naturii. O tufa de trandafiri nu stie sa minta... nu va inflori niciodata cu flori de iasomie.

Cuvantul "adevar", cu toate ca reprezinta o emotie pozitiva, a fost mereu asociat cu sentimente negative si confuze: "tristul adevar", "crudul adevar", "adevar care doare", "un adevar incomod"... Cu toate acestea, inca suntem in cautarea adevarului absolut, a adevarului care sa ne elibereze mintea si sufletul, prin stiinta, religie, arta, iubire sau cunoastere.

Psihologic, adevarul a fost asemuit unei traume. Asa de puternic poate fi. Atat timp cat nimeni nu detine adevarul intr-o forma deplina, toti vom avea dreptate intr-o oarecare masura. Fiecare cu adevarul lui... Celalat adevar, cel adevarat, se ascunde de omul care vrea ca lucrurile sa fie cu totul altfel de cum sunt in realitate. Prin mascarea adevarului nu facem altceva decat sa ne autosustinem vanitatea. Pana nu suntem 100% sinceri cu noi insine, nu vom putea spune adevarul nici celorlalti. Vom prefera "jumatate de adevar" sau "jumatate de minciuna". Dar, de cele mai multe ori, este la fel de greu sa spui un adevar, pe cat este de greu sa ascunzi o minciuna.

Adevarul trebuie sa vina in doze mici, pentru ca este ca un parfum de esenta foarte tare, tinut in recipiente mici. Cred ca putem suporta doar cate o picatura, atat cat sa nu ne taie rasuflarea...

"Naked truth" - lucrare mixta realizata in creion, tus si

creioane colorate, de dimensiune 32 x 40 cm

Viata ca o sala de asteptare

2010-08-02T12:09:00.000-07:00

„Uneori asteptarea ne maturizeaza, alteori ne omoara. V-ati gandit vreodata ca o asteptare nu seamana cu alte asteptari? Asteptarile difera intre ele ca oamenii.” – Octavian Paler

O camaruta inghesuita, cu scaune de plastic asezate langa perete. Unii oameni se ridica si pleaca, altii nerabdatori le iau locul. Toti asteapta, dar nimanui nu-i place asteptarea.

Domnul din colt abia s-a asezat pe scaun si se uita des la ceas. Cred ca asteapta un tren. Nu conteaza care. In ochii lui se vede ca-i ultimul... Cuplul de langa el e numai un zambet. Asteptarea lor a luat sfarsit. A sosit momentul sa plece in vacanta. O asteapta de un an, timp in care au muncit pe branci sa puna un ban deoparte. Ceea ce nu stiu ei, inca, e faptul ca peste o saptamana, cand li se termina concediul, isi vor relua locul, cuminti, in sala de asteptare. La doua scaune mai incolo, da nervoasa din picioare o pustoaica de 16-17 ani. Asteapta sa devina majora si independenta. S-a saturat de babalacii invechiti, cu regulile lor cu tot! Inca nu stie ce-o asteapta dincolo de bariera maturitatii... Langa ea stau linistiti o fetita si-un baietel. Il asteapta pe Mosu’. La varsta lor, asteptarile sunt de scurta durata si, de obicei au finaluri fericite. Eh, ce vremuri, fara asteptari inutile!... Tinerei din dreapta lor, aranjata impecabil si imbracata elegant, i se citeste pe chip ca are asteptari mari de la viata. Timpul se scurge pe langa ea, de parca nici n-o baga in seama. Asteapta promovarea pe care i-a propus-o seful ei acum vreo doi ani, cand a luat-o cu el intr-o calatorie de afaceri... Si mai asteapta ceva. Sa devina cat mai repede doamna X. Batranica de alaturi se uita la ea cu mila. Ea nu mai asteapta nimic. Poate doar sfarsitul... Dar ea stie ce este cu adevarat asteptarea. Unii pleaca, altii vin. Fiecare cu asteptarile si cu povestile lor.

Ce caut eu in sala de asteptare? Nu stiu, poate ceea ce cautam cu totii. Inevitabil, fiecare dintre noi poposeste, la un moment dat, pe un scaun de plastic intr-o sala inghesuita...

Intre speranta si resemnare, intre plictiseala si dorinta, intre regrete si confuzie, intre pasiune si stabilitate, se afla undeva interminabila asteptare a omului trecator prin viata. In asteptarile noastre, pentru a ne implini spiritual, incercam mai intai sa ne multumim material. Avem mereu alte si alte asteptari... Si uneori mai dam nas in nas si cu Sfantu’ Asteapta!

Timpul nu trece mai usor daca astepti. Esti mai degraba obligat sa-l induri, pentru ca asteptarea il face sa para lent si greoi. Sa astepti nu-i romantic, nici macar interesant. Dar, asa suntem construiti! Sa asteptam, continuu, o alta asteptare...

"Asteptare" - lucrare mixta in creion si creioane colorate

dimensiune 30 x 42 cm

Muntele fermecat - cu capul in nori...

2010-07-29T11:25:00.001-07:00

"Sa mai ramanem o clipa. E atat de minunat sa te odihnesti pe varf, sa visezi printre nori." - Guido Rey

De vreo 3 anisori ne pregatim pentru munte. Intr-un an ne-am luat bocanci, in urmatorul cort, saci de dormit, saltele si lampa, iar anul asta restul de cele trebuincioase calatorului montan. Echipati pana in dinti si cu inima tot acolo, la sfarsitul saptamanii trecute am trecut la batalia finala cu muntele si cu noi insine.

Se facuse joi spre seara cand am ajuns la Izvorul Alb, transportati cu cele necesare de Gabi cu masina, ca trenul de dimineata cu care am vrut sa plecam era anulat. Ne-am cazat la casute, dotate cu TV si frigider si am trimis inapoi la Roman cortul, saltelele, pompa si inca ceva mai greu din bagaje. Ne-am dat seama ca noaptea se lasa prea frig pentru a dormi in cort!

A doua zi de dimineata, soare si cer senin, bucuria turistului care se duce la munte! Dupa ce ne-am chinuit sa aprindem focul cu amnarul (ca de, ase vazusem la „Supravietuitorul” ), am mancat si ne-am hotarat, asa deodata, sa impachetam totul in rucsaci si sa purcedem pe drumuri de munte pana sus, pe varf la Rarau. Drumul pana la Manastirea Sihastria Rarau il stiam, ca mai fuseram de doua ori pana acolo in anii trecuti. Ce era mai sus? Habar n-aveam...

... cu amnarul, ca la Discovery

... dar uite ce foc fain am facut!

Am plecat pe la 1 din Izvorul Alb si intr-o ora am ajuns la manastire. Dupa o scurta odihna de jumate de ceas, am luat apa rece din izvor si am plecat mai departe. Greul cel mai mare, dar si frumusetea salbatica a muntelui le-am resimtit abia dupa jumatatea drumului. Pantele erau mai anevoioase, iar lipsa de antrenament, rucsacii de 25 de kile in spate si faptul ca suntem fumatori, ne-au facut sa simtim cu varf si indesat fiecare pas in urcus.

Rupti in gura de oboseala si efort susutinut, dupa 5 ore si jumatate de la plecare, am ajuns la cabana Rarau, la 1600 de metri altitudine. Doamna de la receptie a facut ochii mari cand ne-a vazut cu bagajele la usa („Cum, voi ati urcat pe jos?! Cu bagajele alea? Miticaaaa, tre sa facem cumva sa le dam o camera la copiii astia, ca au urcat pe jos!”) . Camera cu pricina – la etajul 4... Oh, my god, nu terminaseram de urcat!

... stai mut si te uiti

Daniel s-a trantit in pat de la usa si vro jumate de ora a dormit neintors. Eu am facut intre timp un dus, ca sapca era uda leoarca iar parul il puteam stoarce. Cand, in sfarsit, ne-am mai revenit putin dupa drum, am realizat in ce frumusete de loc am ajuns! De la fereastra camerei se vedeau in dreapta Pietrele Doamnei, iar in fata o mare de brazi verzi. Aerul ozonat, padurea, apa rece de izvor, linistea si farmecul muntelui ne-au facut sa ne dam seama ca era cel mai potrivit loc pentru incarcarea „bateriilor”. Am uitat instantaneu de oboseala, de greutatea urcusului, de cei 10 km de drum pana in varful Raraului...

... as vrea sa am imaginea asta in fata ochilor de fiecare data cand ma trezesc

Am dormit bustean in noaptea aceea. Dimineata, la 6,35 mi-a dat trezirea soarele ce-mi batea insistent la geam (si in ochi). Spre uimirea si multumirea noastra, nici urma de febra musculara. De parca nici nu urcasem cu o zi in urma 10 km. Nu prea ne-au mai tinut puterile sa urcam pe piatra mica (traseu de 40 de minute) mai ales ca eu am si-o tara de rau de inaltime (bine, recunosc, mai mult...). In schimb, ne-am preumblat in preajma cabanei. La doar 10 minute de urcus lin este Piscul Soimului, de pe care se vede toata panorama, pana pe varful Ceahlaului.

De pe la pranz au inceput sa se adune ceva nori de ploaie, iar tunetele Sfantului Ilie ne-au tinut de urat mai bine de-un ceas. Dupa amiaza trebuia sa ajunga Gabi si cu Teo, sa ramana pana a doua zi si apoi sa plecam impreuna spre casa. Am reusit, pana sa vina ploaia, sa facem un semi-gratar, dar mai mult sa ne afumam bine pelerinele de ploaie (sa fac aici o paranteza: acu vreo 2 zile vine Neamtu pe la noi si cand se intoarce de la baie zice : „e prima oara in viata mea cand intru intr-o buda si salivez!” – aveam puse la uscat pelerinele si mirosea in toata baia a ... gratar!). Ploua din ce in ce mai tare. Ne-am luat carnea pe jumatate facuta si am fugit in camera s-o terminam de gatit la mini aragazul pe care-l carasem in spate cu o zi in urma. Ca doar ii promisesem lui Bacilu’ ca il asteptam cu un gratar bine facut...

... gratar cu aroma de fum

A mai tarait de ploaie vreme de vreo 2 ceasuri. Deodata s-a facut intuneric in camera. Daniel imi zice: „Uite, Moni, ce-i afara!”. M-am repezit la geam. Dinspre Pietrele Doamnei coborau norii inspre noi! Cabana era efectiv invaluita in nori...

... pozele sunt facute exact din acelasi loc, in 3 momente diferite

Pe la 6 jumate seara ajung si prietenii nostri. Le-am dat cheia de la camera, au bagat rapid ceva in fizic si dupa aia Gabi zice ca vrea sa mearga pana la Piscul Soimului. Degeaba am incercat noi sa-i spunem ce se intuneca si n-or sa mai vada nimic. Omu’, neclintit! Am incaltat-o pe Teo cu bocancii mei, ca era in adidasi, si i-am lasat sa-si faca damblaua. Si iata cu ce poze au venit de acolo...

... parca te uiti la vederi japoneze

Mai tranca-tranca, mai un ras, mai povestit prin ce trecuram ieri la urcus, ca se facu noapte si am fugit la culcare. Pentru dimineata, Gabi cu Teo si-au propus sa urce pe Pietrele Doamnei. Dar stiti cum il faci pe Dumnezeu sa rada, nu? Ii spui planurile tale pe a doua zi... Duminica dimineata cand ne-am trezit n-am vazut nimic pe geam. Da’ nimic! O pacla groasa de ceata se ridica in fuiori mari spre varf. Degeaba stam noi si si ne uitam in sus, ca poate-poate s-o ridica si-o sa vedem la fata soarele! L-am intrebat pe cabanier daca, din ce stie el, e vreo sansa sa se risipeasca pacla. S-a uitat senin la mine si-a zis: „Ultima oara a tinut o luna jumate!”. Si-a zambit.

... noi

... Teo cu Gabi

... asta-i una din pozele artistice

Ne-am dat seama atunci ca e momentul sa plecam spre casa, pe drumul dinspre Vatra Dornei. Dupa 11 km de coborat de pe munte, pe un drum rupt de ploi si de nepasare, am iesit spre „civilizatie”.

... asa au fost toti cei 11 km pana la Chiril

Dar, inima ne-a ramas acolo, sus, langa Pietrele Doamnei...

... oricand ne-am intoarce aici cu drag

Urmatoarea destinatie... Transfagarasanul!

Labirintul singuratatii

2010-07-19T14:14:00.000-07:00

"Singuratatea nu este o victorie inaintea celorlalti, ci e de fapt un naufragiu personal" - Octavian Paler

Nu mi-a placut niciodata singuratatea. Am incercat mereu sa am in preajma mea oameni dragi, oameni placuti. Poate datorita faptului ca, fiind cea mai mica din familie, eram tot timpul in centrul atentiei alor mei. Nu-i pot intelege si pace, pe cei care isi doresc cu tot dinadinsul sa fie singuri pentru perioade mari de timp, doar cu gandurile si cu tabieturile lor.

Exista o mare diferenta intre a fi singur si a te simti singur. Sunt situatii in care solitudinea este o stare de fapt si nu o alegere. Cei mai loviti de asta sunt oamenii in varsta. La un moment dat isi pot pierde partenerul de viata, langa care au trait zeci de ani. In aceasta situatie, singuratatea vine neintrebata si nedorita. Ei se resemneaza cu aceasta stare de spirit si isi revarsa toata nevoia de afectiune si de atentie asupra familiei (copii si nepoti).

Sa nu uitam totusi ca singuratatea este si o emotie umana obisnuita, experimentata de fiecare dintre noi. Nu este un defect! Exista si acele clipe cand e important sa fii singur. Sunt momentele in care te aduni, te reculegi, te rogi...

Prefer, totusi, ca aceste momente sa fie scurte pentru mine. Mai usor ma adun si ma remontez intr-o discutie, decat sa raman singura cu gandurile mele. Pentru mine singuratatea e ca o boala. Dureroasa si care nu trece cu pastile. Cred ca solitudinea nu se ataseaza de un om, decat daca acesta tine foarte mult la ea. Slava cerului ca putine au fost momentele cand am fost cu adevarat singura. Pentru ca singura nu-mi place sa ma plimb, sa mananc, sa ies la un suc, sa dorm... In izolare nu interactionez, nu comunic. Nu fac altceva decat sa ma cert cu mine si cu Dumnezeu. Si uneori sa creez, stiind ca, in camera de alaturi, iubitul mea alunga toata insingurarea si ma ajuta de fiecare data sa ies din labirint...

"Solitude" - lucrare mixta in creion si tus

dimensiune 30 x 42 cm

Strigatul tacerii

2010-07-08T14:28:00.000-07:00

"Ceilalti lupi m-ar sfasia, daca ar sti ca urletul meu e, in realitate, un plans." - Octavian Paler

Imi vine uneori sa strig, sa urlu. Dar tipatul se opreste undeva in gat si nu vrea sa iasa. Oricum s-ar izbi in timpanele surde care ma inconjoara. E ca in vis. Atunci cand incerci sa strigi, sa tipi, dar corpul semiparalizat de somn iti inabusa orice pornire. Te trezesti lac de sudoare si cu durere in muschii gatului.

Strigatul a fost asociat dintotdeauna cu emotii foarte puternice: strigat de disperare, strigat de durere, strigat de lupta, strigat de ajutor, strigat de bucurie, strigat de fericire. Nimeni nu striga doar pentru ca asa vrea. Ceilalti l-ar inchide la casa de nebuni. Si ca sa nu fim considerati o specie careia ii lipseste o doaga, ne-am autocenzurat strigatul. A devenit din ce in ce mai slab, iar acum este confundat cu nepasarea. S-a transformat intr-un strigat mut, intr-un cantec al tacerii asurzitoare.

Strigatul omului modern este zdrobit de toate angoasele existentei cotidiene si uneori se pierde tocmai in tacerea absoluta a lui Dumnezeu.

Am ales sa nu tac. Vreau sa strig in gura mare. Prin arta. Prin cuvinte.

"Strigat" - lucrare mixta in creion, tus, creioane colorate

dimensiune 30 x 42 cm